VAIDACUTA satul fără hoți și fără câini

 ÎMBĂTRÂNITUL   SAT

Știți satul fără hoți și fără câini

În care-n zi se trec doar două pâini?

În care s-a uitat gustul la bere

Și nu mai este râvnă la avere?

În care nu-i mai colb pe ulicioară

Că-i înierbată toate și-i în rouă?

Iar strugurii se uscă sus, pe casă,

Că nimănui de ei nu îi mai pasă?

În care turma paște prin grădini

Că locul e de-acuma plin de spini?

În care nu e ceartă, nu se-njură

Că s-a uitat de mult ce-i aia ură?          

În care-i liniște și pace preacurată

Că nu-s copii în larmă ziua toată?

În care clopotul îmi bate-odată-n an

Și în cutia milei, nu-i un ban?

În care urma carului cu patru boi

E-n amintirea ce-o purtați cu voi?

Nu mai mugește-o vită înjugată,

S-annămolit fântâna cu găleată,

De mult pe-aici nu scârție-o portiță

Că-i îmbrăcată toată-n foi de viță,

Bețivi nu sunt, că nu-i mai sfânta crâșmă,

Iar școala s-a hâit cu ani în urmă,

Copii nu îs nici măcar de-o colindă

Să mi-o înalțe către cer, din tindă,

Povești nu spune nimeni că-s uitate,

Precum de-acuma-s vechile păcate.

Ce-i satul ăsta? Satul cu bătrâni,

Fără de hoți și câini fără stăpâni,

Ei îmi trăiesc cea ultimă clipită

Rememorându-și vremea de ispită,

Când satul lor avea și hoți și câini

Și n-ajungeau l-amiază două pâini,

Când viața pe aici era frumoasă

Că soarta lor era mai norocoasă,

Când erau nunți tomnite la-nserat,

Și-n ierni copii mergeau la săniat,

Când toamna te-mbia cu mere coapte

Și din sudoarea ta aveai de toate.

Acum pe-aici i-o toamnă  îmbrumată

În suflete și-n viața asta toată,

Iar când pe-aicea viața s-o sfârși,

Nici numele la sat nu-l vom mai ști.

                  Mircea Dorin Istrate

ÎN  RAIUL  CEL  SMERIT  ȘI  PREACURAT 

Motto:   În satul  cel  bătrân, tot mai puțin umblat,

              Vecia-și doarme somnul, la margine de  sat.

În satul cel c-o mână de bătrâni

Și dealul pășunat de două stâni,   

Cu meri îngârboviți de grele poame

În darnice și lenevite toamne,

Cu case părăsite, garduri sparte,

Cu ulițe de-acuma  înfundate,

Cu luncile mai toate necosite,

Cu vechile izvoare adormite,

Cu mură coaptă și frăguțe-n iarbă, 

Cu maci sălbatici, gălbenele, nalbă,

Cu dealuri și hotarele pustii ,

Cu nelucrate grădini și cu vii

Sălbăticite toate, neculese,

Că nu-i mai cine încă să îi pese,

Că ceia morți îs duși în țintirime

Iar  din cei vii, pe-acasă nimeni vine,

E-o liniște cu iz de-ngropăciue

Și n-are cui a plânge și a-i spune,

Că satul e de-acum nimicnicie

Și dat va fi uitării, pe veșnicie.

S-a ruginit a clopotului limbă

Că vântul doar se-ndeamnă să-l atingă,

Și sfintele altare-s scorojite

De când vecia clipei le tot minte.

Pe  uliți strâmte, multe înierbate

Doar vântu-n porți închise tot îmi  bate,

Iar luna-și toarce-n noapte visu-i bun

Într-un cuibar, din  vârful unui prun.

                           *

Bătrâne sat, mereu te-oi ține minte

Și-n preacurat, în lacrima-mi fierbinte

Spășit îți cer iertare c-am plecat

Din raiul tău smerelic și curat.

Tu iartă-mă că ești preaiertător

Și nimănui nu i-ai rămas dator,

Mi-ai fost cândva buricul cel de lume,

Dar în curând rămâne-i doar un nume.

              Mircea Dorin Istrate

          P.S AZI, 9.11.2019 în acest sat uitat de lume ing. IOAN  SITA fiu al satului organizează o frumoasă activitate: slujbă la biserică, un mic concert de pricesne, lansări de carte

SACRIFICIUL  (personal)

Rușinos ca o fătucă și smerit ca o codană,

Popa nostru, cela tânăr, doar de ieri în parohie,

E dorit în mare taină, de neveste și-o vădană

Ce gând rău i-au pus mai toate, doar a lor un pic să fie.

Și-n cuvinte tremurate când îmi sunt la sovedit

Îndulcitele păcate ce în vis mi le făcură,

Mi-l stârnesc pe popa nostru cu a lor mărturisit

De se rușinează cerul, ce le iese pe-a lor gură.

Popa dragu, simțitorul, mai pe loc se fâstâcește

Și spre ceruri îmi înalță lungă rugă de iertare,

Pentru sufletul smerelnic ce-n păcat se perpelește

Așteptând de la părinte un cuvânt, de-mbărbătare.

                                     *

Părințele, părințele, tu nu știi cum vorba vine

Că femeia-i Scaraoschi  când își pune ceva-n gând?

Mai nimica n-o oprește când își vrea doar al său bine,

Ea te-mbie, te dorește cu-al ei  ochi de lup flămând.

Părințele, părițele, dacă scapi din a lor mreajă,

Și din gândul lor, hulpavnic, ce pe tine mi l-au pus,

Dacă mi te rupi de ele și de tainica lor vrajă,

Ești stăpân pe parohie și pe gândul lor ascuns.

                                 **

Lasă-mi mie părițele drăcușoarele hulpave

Și păcatele ce ele le-ar dori fie-mplinite,

Că mă știu de-acum cu ele și cu-a satului palavere,

Punele-n a mea socoată și le-oi face eu plătite.

C-am plătit și mai plăti-voi pentru toatele-mi păcate

Ce-ndulcit-au clipa veții de la tinerețe-ncoace,    

De-asta mă sacrific astăzi, pentru tot și câte toate

Păcătoasele acelea vor gândi și-ți vor a face.

9.11.2019

       Mircea Dorin Istrate