Când vorbim de originalitatea unui artist (scriitor, pictor, sculptor, muzician, arhitect) sau a unui gânditor, trebuie să avem permanent în minte afirmația, aparent paradoxală, a lui Petre Țuțea din volumul Între Dumnezeu și neamul meu (Editura Arta grafică, București, 1992), unde ilustrul cugetător român îl citează pe Martin Heidegger (cel care spune că l-a citit pe Aristotel în greaca veche și a rămas consternat de mulțimea banalităților din opera acestui incontestabil geniu), pentru a formula concluzii de felul următor: (a)Stagiritul doar descrie în chip magistral opera lui Dumnezeu, drept urmare nu-i original în adevăratul sens al acestui cuvânt esoteric; (b)Cu adevărat original (la nivel transuman-metalogic, deci absolut) este Atoatefăcătorul, iar la nivel telurico-uman sunt...idioții.
Treaba
cu originalitatea seamănă foarte bine cu „obiectivitatea” cerută istoricilor de
către legea/conduita fundamentală a disciplinei pe care aceștia pretind că o
slujesc și insistă, în mod eronat, să o considere știință, chit că ea are
extrem de puțin din ceea ce conferă greutate și trăinicie unei științe
indubitabile (legi, limbaj, metodologie etc.), căci continuă să fie târfa
tuturor sistemelor politico-ideologice.
Păi, de
florile mărului se spune că istoria a fost, este și în continuare va fi scrisă de
învingători, după cum vor mușchii lor de secături cu pretenții eliberatoare și
civilizatoare, în realitate profund înrobitoare pentru toate popoarele cu rol
de pioni pe tabla de șah a politicii internaționale (vezi incomensurabila
ticăloșie a dedesubturilor politico-diplomatice, care nu numai că au dus la
invadarea Ucrainei de către hoardele muscălești, dar – de peste trei luni –
alimentează și prelungesc tragedia acestei nații, din pricina neînțelegerilor
dintre superputerile Apusului și Răsăritului, privind delimitarea sferelor de
influență economico-politice, precum și viitoarea hegemonie militaro-strategică
pe micuța noastră planetă hiperpoluată)?...
De
altminteri, iată ce afirmă în acest sens incomodul (pentru unii confrați) și
neconvenționalul istoric Lucian Boia în opusculul Două secole de mitologie națională (Editura Humanitas, București,
1999): „Fiecare națiune și-a alcătuit o istorie, nici neadevărată, dar nici
întru totul adevărată (ca orice istorie, de altfel)”.
Revenind
la Émile Zola și romanul Doctorul Pascal,
cuvine-se să spunem că el preia structura ciclului său romanesc din balzaciana Comedie umană, pe care o numește
„epopeea modernă creată în Franța” (la rândul ei, aceasta fiindu-i inspirată
marelui realist francez de nemuritoarea operă dantescă Divina comedie), că Balzac „zdrobește întregul secol”, că „Victor
Hugo și ceilalți, pentru mine, se estompează în fața lui” și că diferențele
dintre enormul ciclu balzacian (circa 90 de romane și nuvele) și cele 20 de
romane (scrise în perioada 1871-1893, cu subtitlul Istoria naturală și socială a unei familii în timpul celui de-al Doilea
Imperiu), care alcătuiesc ciclul Rougon-Macquart, sunt astfel înfățișate de
părintele naturalismului: „Personajele mele nu au nevoie să revină în romanele
specifice”.
Spre
deosebire de realism, naturalismul caută „explicația biologică a eredității”,
printr-o metodă experimental în care se închipuie ființe omenești „lipsite de
personalitate, lipsite chiar de rațiune” și care sunt reduse „la o succesiune
de reflexe, de instincte, de porniri întunecate, adesea bestiale sau demente”
(Edgar Papu în Literatura universală,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967).
Adică
taman ceea ce face doctoral Pascal, fiul octogenarei Félicité Rougon, în
romanul care-i poartă numele, chiar dacă personajul principal al cărții nu este
neaparat el, nici Clotilde (nepoata de frate, pe care o ia în bătrâna lui casă
din Souleiade cu intenția „să se izoleze și, în același timp, să dăruiască mai
mult spațiu și mai multă bucurie fetiței pe care fratele său i-o trimisese de
la Paris” în urmă cu șaptesprezece ani și de care – acuma, când el are 59 de
ani, iar ea doar 25 – se îndrăgostește atât de bestial-mistuitor, încât, cu
acordul ei, la fel de instinctual și nerușinat, acceptă să trăiască într-un
scandalos concubinaj, din care, după moartea lui Pascal de anghină pectorală,
exact în perioada când Clotilde era la Paris ca să-l îngrijească pe degeneratul
ei frate Maxime, rezultă copilul, acel „încă unul”, ne informează autorul,
„după atâția Rougoni cumpliți, după atâția Macquarți ticăloși”), ci numeroșii
și siniștrii membri ai familiei Rougon-Macquart (evident, cu câteva excepții
nesemnificative), începând cu străbunica Adélaïde Fouque, pe care „toată
familia numeroasă o numea mângâietor mătușa Dide”, care la peste 100 de ani
(exact 104 ani) și suferind de o nebunie calmă – era internată într-un azil
(aici, de altfel, moare la foarte scurt timp după ce nevolnicul ei
stră-strănepot Charles, retardatul fiu al lui Maxime, se stinge în urma unei
hemoragii mai puternice ca de obicei) și pe care Pascal și-o reamintește „înaltă,
subțire și palidă, cu privirea speriată, văduvită timpuriu de Rougon, acel
greoi grădinar pe care și-l visase de soț, aruncându-se înainte de a-și fi
sfârșit doliul în brațele contrabandistului Macquart, pe care l-a iubit cu o
dragoste de lupoaică, dar cu care nu s-a căsătorit”: pe baza legilor eredității
(ereditatea directă, indirectă și retrospectivă), modestul și timidul Pascal,
cel „lipsit de orice ambiție militantă” și înclinat „să-i plătească pe bolnavi,
în loc să fie plătit”, alcătuiește tenebrosul arbore genealogic al familiei,
arbore în care, cu puțin timp înainte de moarte scrisese despre el însuși
(„Mort, de o boală de inimă, la 7 noiembrie 1873”) și despre fiul său nenăscut
(„Copil necunoscut, se va naște în 1874. Ce va fi?”), în sfârșit, o tulburătoare
istorie a familiei (în ultima instanță, precizează autorul, „istoria tuturor, a
întregii omeniri”), de a cărei cunoaștere vrea să o ferească pe Clotilde, deoarece
„sunt aici multe lucruri rele, dar și multe bune…”, dar care, prin oribila
înverșunare a teribilei Félicité (l-a lăsat pe bătrânul bandit și bețivan
Macquart, rușinea familiei, să ardă de viu) și a bătrânei servitoare Martine
(prima din fanatism familial, a doua din fanatism religios și amoros – zeci de
ani l-a iubit în taină și l-a servit cu devotament de câine credincios pe
doctor), ajunge – după moartea lui Pascal – pe foc, împreună cu cea mai mare
parte a scrierilor sale științifice.
Înzestrat
cu o remarcabilă și irezistibilă imaginație, iată cum prezintă Zola „dansul”
celor două bătrâne „vrăjitoare” în jurul focului nimicitor, foc ce le
prelungește pe cele ale Inchiziției și preveștește, totodată, ororile
bolșevico-naziste și ale prezentului demonocratic: „Timp de două ore focul
dudui în sobă. Cele două bătrâne se întorceau mereu la dulap, goliră și cele
două rafturi, nu mai rămăsese decât partea de jos, care părea înțesată de o
grămadă de note, aruncate acolo în neorânduială. Îmbătate de acest foc al
bucuriei, gâfâind, asudate, se lăsau pradă unei sălbatice febre de distrugere.
(…) Era ca o goană de vrăjitoare, întețind un rug diavolesc, pentru vreo blestemăție,
pentru martiriul unui sfânt, pentru arderea în piața public a gândului scris,
pentru distrugerea unei lumi întregi de adevăr și speranță”.
Iar
afirmațiile bătrânei Félicité după acest odios autodafe, constituie cu
siguranță încoronarea bestialității moderne și a crimei premeditate împotriva
spiritului progresist: „Aș fi ars tot orașul pentru a salva gloria familiei”;
„M-am luptat, am vegheat toată viața, am trăit atât de mult doar ca să dau la o
parte poveștile urâte și să las despre noi o legendă glorioasă…”; „Acum s-a
isprăvit, gloria noastră este salvată, aceste hârtii afurisite nu ne vor acuza
și nu vor lăsa în urma mea niciun fel de amenințare…Familia Rougon triunfă”.
Dar
este romanul Doctorul Pascal rezumatul
întregii opera zoliene, așa cum am precizat în titlul acestui articol? Da, de acest lucru
ne încredințează atât dedicația autorului („În memoria Mamei mele și dragei
mele Soții, lor închin acest roman care este rezultatul, concluzia întregii
mele opere”), cât și trecerea în revistă de către el (pag. 108-112) a câtorva
dintre romanele sale reprezentative: Gervaise,
Nana, Pântecele Parisului etc.
În final, doar câteva
cuvinte despre limba și stilul lui Zola, la care – desigur – ajută din plin
excelenta traducere a Despinei Teodorescu (Editura Cartea românească,
București, 1975). Într-adevăr, căci numai astfel putem să ne bucurăm de termeni
ca „băietana” și „înghirlandat” și de
expresii sau maxime precum „dungă de soare”, „așchie de aur”, „leacul
asemănărilor”, „frumusețe de mort”, „floare de carne”, „degenerescență
matematică și progresivă”, „seva arzătoare a pământului”, „combustie spontană”,
„viața nu poate fi oprită”, „munca este cel mai bun regulator al vieții”,
„progresul constă în efort”, „nicio fericire nu-i posibilă în ignoranță”, respectiv
să savurăm puținele tablouri ale naturii: „Răsărit de mult, soarele intră în
odaie, tăind-o cu două fâșii de aur”; „În zare tocmai răsărise luna, atât de
plină și de mare, încât odaia întreagă era scăldată într-o lumină argintie, iar
ei doi se vedeau, ca într-o aură de vis, nespus de dulce și strălucitoare”;
„Câtă vreme bate mistralul, soarele nu încetează să strălucească, cerul rămâne
mereu albastru, dar de un albastru livid, tulbure din pricina prafului, și
soarele galben pălește, cuprins parcă de friguri”.
Sighetu Marmației,
George PETROVAI
28-29 mai 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu