Nu ştiu cum să spun, dar actualul conflict – cu iz de eveniment mondial – pare mai degrabă o încleştare a nătărăilor. Dacă veţi reuşi să înţelegeţi ceva din ceea ce urmează, vă rog să-mi comunicaţi şi mie. Eu unul mă declar neputincios.
Voi începe cu premierul Poloniei, Mateusz
Morawiecki. Auziţi ce-a putut să-i flatuleze mintea ăstuia: cică Norvegia ar
trebui să împartă cu Europa şi în special cu Ucraina profiturile uriaşe pe care
le obţine de pe urma exploatării gazelor din Marea Nordului. Nu ştiu ce să
spun, dar asta-mi demonstrează o prostie atât de înfiorătoare încât devine
practic de-a dreptul imposibil de explicat. Însă Morawiecki nu se opreşte aici.
El le cere tinerilor polonezi să le scrie tinerilor norvegieni pentru a-i face
să se simtă vinovaţi. Măi oameni buni, pe ce lume trăim? Ăsta e liderul uneia
dintre cele mai importante ţări din UE. Eu unul, spre ruşinea mea, aveam
încredere în polonezi datorită politicii lor, orientată în principal către
interesul naţional. Ce poţi însă să mai crezi văzând opiniile unui asemenea
specimen? Specimen care nu-i vreun săpător de şanţuri, ci premierul acelei
ţări.
Acum, privind spre justificarea polonezilor în ceea
ce priveşte războiul, eu nu-i înţeleg absolut deloc. În condiţiile în care
Ucraina ocupă bucăţi bune din partea de est a Poloniei, ce oare te poate mâna
în susţinerea acelei ţări-lipitoare? Oricum am da-o, mie nu-mi indică nimic
altceva decât o prostie exagerată. O prostie care-i specifică întregii naţiuni
poloneze. Altfel nu-mi pot explica întreaga candoare cu care şi-au distrus ţara
de-atâtea ori în istorie. De altfel e şi un banc recent viralizat care spune
cam aşa: „Există vreo asemănare între un polonez deştept şi-un unicon? Da,
ambele sunt creaturi fictive.”
Dar staţi că asta nu-i nimic faţă de ceea ce urmează. „Comunitatea internaţională” – ăsta e un alt nume pe care şi-l arogă SUA – acuză Rusia că se află la baza crizei alimentare mondiale deoarece ucrainenii nu-şi mai pot exporta grâul. Problema e că între Rusia şi Ucraina e un conflict deschis în care, aceeaşi „comunitate internaţională” susţine partea Ucrainei. Practic Rusia e într-un război cu întreg blocul anglo-american. În aceste condiţii te-ai aştepta ca declaraţia belicoasă a aşa-numitei „comunităţi” să-ţi provoace, în cel mai rău caz, o satisfacţie nelimitată.
Personal credeam că Rusia o să ceară, contra cooperării, condamnarea internaţională a nazismului ajuns
politică de stat în Ucraina, pentru ca apoi să închidă orice altă discuţie. Vă
reamintesc că SUA a blocat posibilitatea Rusiei de a-şi plăti datoriile, asta
în condiţiile în care Rusia are banii. Acţiunea americană e menită declarării
artificiale a Rusiei în incapacitate de plată. Adică avem de-a face cu o
agresiune extremă îndreptată împotriva Rusiei.
Ei bine, ce face Rusia în condiţiile acestea?
Răspunde prezent şi, aproape ruşinată, anunţă că deja a deschis câteva porturi.
Mai mult, dă asigurări că va organiza culoare umanitare pentru exportul
ucrainean de cereale. Păi stai frăţioare puţin că absolut nimic nu mai are
logică pentru mine. Dacă-i vezi că gâfâie pe cei care vor să te sufoce, tu ce
faci? Le dai o mână de ajutor? Le întinzi prieteneşte cuţitul, eventual
spunându-le că dacă-ţi taie jugulara mori instantaneu? Are vreo logică? Evident
că nu. Prin chestia asta Rusia semnalizează cât se poate de clar că e parte a
unui blat anterior negociat. Sau, dacă nu e blat, înseamnă că e condusă de
năvlegi. Mie nu-mi rezultă nici pic de logică, indiferent de ipotezele pe care
le-am aduce în discuţie. Iar când nu e logică, sigur e prostie!
V-am dat doar două exemple, însă dacă vă reamintesc
aşa, fugtiv, câteva nume precum Biden, Kamala, Ursula, Morrison, Jacinda Ardern
s.a.m.d., începeţi să mă înjuraţi deoarece par că vreau să răstorn întreaga
căruţă cu proşti peste cititori. Însă căruţa, indiferent câţi am înghesui
acolo, e departe de a cuprinde toţi proştii. Sunt mulţi, mult prea mulţi! E un
motiv suficient pentru a ne întreba dacă nu cumva ar trebui să căutăm o zonă
mică de refugiu, un colţişor de lume unde să nu mai dăm peste ăştia. O mică
zonă izolată, mitica insulă interzisă în care, cel puţin, prostia să nu mai fie
atât de agresivă. Ştiu că-s vise fără fundament ale unui om care şi-a pierdut
orice speranţă, dar aşa suntem noi, oamenii: când totul e pierdut, când nici
speranţa nu mai există, ne agăţăm de o himeră. De ce-o facem? Pentru că uneori
– chiar dacă destul de rar- himera aceea se dovedeşte a fi ieşirea din
labirint.
Autor:
Dan Diaconu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu