de Gheorghe Pârja
Suntem la
poarta Anului Nou! Dar și între două sărbători creștine: Nașterea Mântuitorului
și Sfântul Vasile. Între Crăciun și Sânvăsâi, cum se spune pe Ulița Bisericii.
M-am gândit să vă ofer cuvinte blânde, gânduri relaxate, amintiri ziditoare.
Fără premature concursuri electorale, ori strigăte jalnice în Casa Țării, cu
umilitoarea și îndelungata poveste a pensiilor, ori tâlcuri ale spionilor
tavanelor căptușite. Toate acestea și multe altele, pentru anul viitor. Că nu
este departe acest aproape. Mi-am luat Maramureșul ca turn de veghe, deoarece
aici mi-a fost dat să mă nasc, să trăiesc cea mai mare parte a vieții și unde
îmi aștept semnul din urmă.
Pentru mine, Maramureșul este Centrul Lumii. Și nu
este greu de înțeles de ce. Am avut parte de oameni luminați, care m-au ajutat
să-i înțeleg multe taine. Așa cunosc câte ceva din Maramureșul interior și pot
să descifrez podoabele lui exterioare. Mai nou, din păcate, am fost martor la
câteva semne care ocolesc profunzimile reale ale Maramureșului. Dar cum suntem
între sărbători nu se cade să vorbim despre lucruri întoarse. Dar nu trebuie să
ne temem de adevărul văzut cu ochiul liber. Cum am îmbrăcat cămașa liturgică,
ascult cântecul îngeresc al unor păsări care vin pe la noi o singură dată pe
an. Și atunci nu se arată vederii noastre, ci stau acoperite de umbra năframei,
undeva în dosul Lunii. Ochiul omului, domol și blând, curăță pulberile și
negurile ce se ridică din orizonturile apropiate.
Mă privesc în oglinzile de piatră și văd convoaie de
columbe zburând în unghi spre teritoriul Cuvântului. Că sub streașina vremii
și-au făcut cuib, în poduri de mănăstiri, miraculoasele litere ale Limbii
Române. Care au străbătut veacurile cu lumina lor dătătoare de durată. Că și
păgânii se minunează cum nu se ofilesc, deși ei au pus suficientă otravă la
rădăcina lor. Ba au crescut înveșmântate în strai sărbătoresc, ca zborul
vulturului care străbate vămile Cerului. Că Maramureșul este pilda istorică
care a învins vremelnicia și a urmat Triunghiul sacru al duratei. Nunta cosmică
s-a întâmplat sub veghea bisericilor de lemn, în casele în care se nășteau
prunci și creșteau după orânduiala severă, milenară.
Acum suntem puși la noi încercări. Dar când nu am
fost? Oricând ne-a salvat sunetul interior al clopotului liturgic, dar și
zborul păsării răstignite în zbor. Nunta, îmi spunea poetul Ioan Alexandru, pe
laița bisericii din Desești, poartă rodire și creație și de aceea săgeata
vizionară și-a văzut de traiectoria ei. Acum, între sărbători, Maramureșul care
a traversat vremea, este și un motiv de meditație, că prea a inventat această
lume multe răspântii. Care este calea cea mai sigură pentru dăinuire? Pentru că
un Ținut istoric, miraculos în felul lui, trebuie deslușit cu răbdare,
pricepere și dovezi, pentru a-i convinge pe cei care vin mai de departe să-i
înțeleagă menirea. Îmi mai spunea prietenul, poetul, eseistul Ioan Alexandru,
care s-a aplecat cu înțelegere asupra profunzimii Maramureșului, că: „Nicăieri,
poate, în țară nu ai sentimentul acesta de statornicie arhaică de când e lumea,
îmbinat cu celălalt al veșnicului gata de drum.”
De aceea și pentru mine Maramureșul, între
sărbători, are o lumină venită de la obârșii. Răscolitoare sunt simbolurile
acestui Centru al Europei, care, mai nou, nu prea au cărturari tineri să le
deslușească. Este mare păcat! Așa, semnificațiile profunde rămân mister și
năvălește peste diamantele Nordului fluxul de aluviuni, de spectacol întrerupt,
de derizoriu. Cine își mai aduce aminte de viziunea întemeietoare a savantului
Mihai Pop despre folclorul maramureșean? El a decupat din amprenta veșniciei
văilor noastre voievodale falnicul Festival de datini MARMAȚIA. O manifestare
sobră, originală, ferită de schimonoseli de import.
Nu dați Maramureșul pe mâna nepricepuților! Cât se
poate ocrotiți-l! Că eu mă simt foarte bine în Maramureșul dintre sărbători! Că
prin poartă se intră spre cosmosul plenar sub raza soarelui spiritual, ce
surâde abstract încrustat în lemn de stejar.
AN NOU FERICIT!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu