Pădurea mea
I.
Ochii mei halucinează în verdele obscur,
zadarnic, atarnat de peste tot,
care adoarme’n umbră
și leagănându-se cântă
o melodie creată doar pentru mine.
Îndrăznesc să merg mai adânc,
Călcând pe pământul umezit cu binecuvântate ape,
purificate de vânturile îndepărtate,
filtrate în cote infinite, transparente,
izvorul vieții, originea tuturor.
Caut printre trunchiurile sfidătoare
3388 vol. 34, 237-239| ianuarie, februarie, martie,
2024
epifidele agățate pentru a'mi împodobi umerii,
în timp ce colibrii și albinele sărbătoresc cu
grație.
Nuanțe de ocru vechi și noi se dezvăluie înaintea
fulgerului
hotărât să se filtreze prin baldachin
pentru a restabili culorile reținute pe timp de
noapte,,
în care tăcerea este tăiată și doare,
Fantomele se extind și provoacă,
devenind violete și conspirând cu o voce avară
peste labirintele mele secrete.
II.
Inspir libertatea și expir furtunile,
urmând urmele jaguarului din mine,
temându-mă de un pas greșit la care m'ar putea
devora.
Ca un augur străvechi, privesc păsările care zboară
jos
pentru a dezvălui auspiciile viitorului
care îmi permit să fac față în amânata uitare.
Călătoresc pe căi imposibile,
adâncimi de plictiseală transferate,
încălcări nejustificate ale onestității,
pentru a continua dezvăluirea, din fragmentele
acelui cer,
propriul meu mister.
Prin impulsuri vitale, orbește, prin instinct,
Mă îndrept spre promisiunea care strălucește
printre tufișuri, în mijlocul țipetelor coțofenelor,
spre poiana unde trăiesc gnomi, ondine si salamandre
într'o încântare nevinovată, halucinată de
de scânteia veselă a râsului.
Mă ridic ușor: cu un chip dornic
și o inimă atârnând peste umărul meu, accept
călătoria,
asumând o șansă, îmi asum și sper.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu