3.Romanul Eșafodul (Partea I)
Multiplele sensuri și simboluri ale romanului Eșafodul (publicat în anul 1987, iar la noi în 1991 în impecabila
traducere a lui Nicolae Iliescu, deci după demararea glasnostului și prestroikăi
de către Mihail Gorbaciov), purced chiar din titlu, dicționarul arătând că,
prin extensie, termenul „eșafod” exprimă „condamnarea la moarte, mai ales prin
tăierea capului”.
Adică,
extrem de sugestiva metaforă-cifru, în care scriitorul (reformist și
„transparent”, aidoma liderului sovietic) încorporează, pe de o parte, revolta
sa împotriva păgubitoarelor dogme bolșevice și a catastrofalei întrebuințări
(mai mereu cu rol intimidant) a acestora de către „oamenii-ziar” de teapa
secretarului de partid Kocikorbaev, iar pe de altă parte, protestul său
împotriva crimelor săvârșite de alde ăștia și de ciracii lor în numele
partidului atotputernic: schingiuirea și crucificarea idealistului Avdeu
Kallistratov de trei brute alcoolizate (Ober-Kandalov, Mișaș, Kepa), uciderea
saigalelor/antilopelor în stepa Moiunkumî (cică din rațiuni economice – pentru
„completarea planului de predări la carne”), distrugerea tot din iraționale
„rațiuni economice” (extragerea unei materii prime deficitare) a habitatului
format din lacul Aldaș, unic în felul lui, și a miilor de hectare de stufăriș
incendiate în jurul acestuia (căci pentru așa ceva, ne spune autorul cu un
trist și biciuitor umor, „globul pământesc poate fi răscolit și curățat de
măruntaie, precum dovleacul de semințe”), nu în ultimul rând alungarea perechii
de lupi (Akbara cea cu ochi albaștri și Tașceainar cel puternic) din stepă,
mediul lor firesc, spre lacul endoreic Issîk-Kul, unde „s-a încheiat, cu o
cumplită tragedie, povestea celor doi lupi”.
Și de
fiecare dată, ne asigură autorul, la rădăcina crimelor și tragediilor (sociale
și istorice, naturale și climaterice) a stat omul!
Dar, cu
toate că pe lângă alte multe daruri (gândire, conștiință, grai articulat,
credință, iubire ș.a.m.d.), omul a fost înzestrat de Atoatefăcător și cu căință
(„veșnica și adânca grijă de sine a spiritului uman”, respectiv „una dintre
marile realizări ale spiritului uman”), în scrisoarea pe care Avdeu i-o trimite
Ingăi Feodorovna, cea întâmplător întâlnită în vecinătatea stepei Moiunkumî din
Asia Centrală și de care se îndrăgostește fulgerător și pentru totdeauna, din
respect pentru adevăr („calea de zi cu zi spre desăvârșire”) nu poate să nu
menționeze că ea, căința, „a dispărut cu totul din universul moral al omului
contemporan”...
Dar este
cu adevărat un roman în sens clasic această carte formată din trei părți
(practic trei nuvele de mari dimensiuni, numite de unii microromane, pe care
scriitorul, în stilu-i caracteristic, le îmbogățește cu adorabile povestiri –
balada Cei șase și al șaptelea despre
eroul georgian Guran Geohadze și bravii lui ortaci în lupta dusă împotriva
expansiunii sovietice, respectiv translația temporală sau „întoarcerea” sincronă
a lui Avdeu în Ierusalimul antic, taman în ziua prinderii Mântuitorului și
înfățișării lui înaintea procuratorului Pontius Pilatus, „călătorie” care ne
amintește de cea efectuată, la un înalt nivel artistic, de scriitorul lusitan Eça
de Queiroz în romanul Relicva și de
Mihail Bulgakov în capodopera Maestrul și
Margareta), de îndată ce legătura dintre primele două părți este făcută de
personaje antropomorfe (în principal Avdeu Kallistratov ) și zoomorfe (perechea
de lupi Akbara-Tașceainar), iar între primele două părți și cea de-a treia,
numai de lupii venetici?
Mă rog, Eșafodul are statutul
anatomico-morfologic al romanului în măsura în care criticii și cititorii nu
sunt deranjați de faptul că autorul se abate cu bună știință în primele două
părți de la structura liniar-temporală (prima parte conține, la persoana I și a
III-a, secvențe care de drept aparțin finalului celei de-a doua părți –
pregătirile pentru judecarea lui Avdeu) și că personajele cu care „lucrează”
Aitmatov sunt antropomorfe (Avdeu și diverse creaturi cu care are de-a face în
Rusia și în Asia Centrală), zoomorfe (perechea de lupi) și fantastice (după
ce-i sunt furați puii din bârlog de către josnicul și bețivanul Bazarbai,
îndurerata Akbara își înalță botul spre lună și astfel se „roagă” la Biuri-Ana,
zeița lupilor, care sălășluiește în ea: „Pogoară-ți privirea spre mine,
Biuri-Ana, zeița lupilor, sunt eu, Akbara, nefericită și singură, aici în
munții cei reci”)...
Cum
spuneam, personajul principal al primelor două părți ale cărții este Avdeu,
fiul unui diacon, care – precizează autorul – moare la timp, recte mai înainte de-a
fi martor „la acea metamorfoză eretică a fiului său” în timpul seminarului.
Intrându-i lui Avdeu în cap că omenirea are nevoie de „o formă nouă,
contemporană a lui Dumnezeu”, întrucât „ideea despre Dumnezeu nu mai corespunde
de mult noilor cunoștințe ale lumii”, și nerenegându-și straniile concepții nici
măcar în urma discuției cu părintele Dmitri, coordonatorul instituțiilor de
învățământ ale Patriarhiei (dimpotrivă, susține cu încăpățânare: „Dumnezeu
trebuie să fie de asemenea înzestrat cu proprietatea evoluției”), el este de
îndată excomunicat, o duce din ce în ce mai greu în plan material, însă în plan
moral este convins că – aidoma unui Mesia modern – are misiunea de-a salva
lumea (la întâlnirea cu Grișan, „iezuitul narcomaniei” și șeful autoritar al
culegătorilor de anașa/cânepa
sălbatică din Asia Centrală, chiar afirmă: „Eu răspund pentru voi toți față de
Dumnezeu și față de mine însumi...”), pentru ca în cele din urmă să se
oploșească la un ziar regional de tineret.
Venind
cu ideea „de a studia și descrie căile și modul de răspândire în rândurile
tineretului din raioanele europene ale țării a narcoticului numit anașa, plantă care crește în Asia
Centrală”, o specie de cânepă sălbatică din sud și care-i „soră bună cu marijuana”, Avdeu face echipă cu tânărul
Petruha și cu copilandrul Leonka, ajung cu trenul și pe urmă cu o mașină în
localitatea kazahă Ucikuduk, cătun unde o întâlnește și are o scurtă discuție
cu Inga, cea care întrebuințează mijloace științifice în lupta cu cânepa, apoi
intră toți trei în nesfârșita holdă de anașa
și-și umplu rucsacurile cu frunzele și inflorescențele ei, nu înainte ca fostul
seminarist să aibă prima întâlnire cu lupoaica Akbara.
În sfârșit, se îndreaptă
tustrei spre calea ferată, mai exact spre punctul de întâlnire cu Grișan și
ceilalți anașiști, de unde – după „chimizarea” liniei – are loc urcarea
precipitată în trenul ce încetinește și, desigur, călătoria clandestină până la
Jalpak-Saz, principalul nod de cale ferată din zonă.
În
prealabil, Avdeu se întâlnește cu maleficul și foarte prudentul Grișan, își
exprimă deschis crezul, dar – nereușind să-l convertească – acceptă provocarea
acestuia: „Încearcă, deci, să-i convingi pe minorii de Leonka, pe rătăciții de
Petruha, salvează-le sufletele, Mântuitorule! Eu n-o să te împiedic cu nimic,
nici măcar cu o vorbă. Poți socoti că nici nu exist. Și dacă vei izbuti să atragi
acești oameni după tine, să-i convertești întru Dumnezeul tău, eu mă voi
retrage numaidecât, așa cum se cuvine să te retragi în caz de înfrângere”.
Numai
că răul generat de drog și de lesnicioasa îmbogățire prin comercializarea lui
(plus anii de bolșevism ateu) este atât de adânc înfipt în sufletele și
cugetele anașiștilor, încât aceștia îl bat măr în vagon (Grișan nu scoate nici
măcar o vorbă!), apoi îl aruncă din tren, convinși că a murit și nu mai există
pericolul de-a fi denunțați. De altminteri, cum să izbândească un biet fost
seminarist, chiar îmboldit de crezul că este salvatorul lumii, când în urmă cu
două mii de ani a reușit doar parțial și cu prețul vieții Însuși Mântuitorul?!
Indirect
și cu mijloace eminamente umane, Aitmatov confirmă profeția lui Ivan Karamazov
din poemul filosofic Marele inchizitor:
Dacă Iisus îndrăznește să revină printre
oameni, cu siguranță va fi dat morții (ars pe rug, crucificat, pus la
zid) de zeloșii cârmuitori ai creștinismului, adaptat la sfidătoarele interese ale
celor puțini și la confuzele trebuințe moral-spirituale ale celor mulți!
În
timpul leșinului are loc „călătoria” lui Avdeu în Ierusalimul antic, apoi –
grație unei ploi binefăcătoare – revine la viață; după puțin timp este
descoperit și transportat cu camionul de un șofer milos până la Jalpak-Saz,
pentru ca la gară să fie luat la ochi și dus la secție de un milițian, unde are
marea surpriză să-i vadă după gratii pe toți culegătorii de anașă, mai puțin Grișan. Grav rănit și
cu febră mare, el susține sus și tare că-i tovarășul anașiștilor (întrebați de
ofițer, cu toții spun că nu-l cunosc!), deci trebuie să le împărtășească
soarta. Numai că este la iuțeală internat, tratat și pus pe picioare, iar în
timpul întremării primește vizita Ingăi…
Pleacă
la Moscova cu îndreptățita dorință de a-și publica reportajele dobândite cu
multă osteneală și scrise „ca o
spovedanie”, însă aici i se spune că au intervenit anumite considerente despre
prestigiul țării („Oare de ce creăm secrete pentru noi înșine?” se întreabă
el), fapt care „amenință să înmormânteze aceste reportaje, obținute cu atâta
caznă” (aici scriitorul și ziaristul Aitmatov își dau mâna), așa că-i spune de
la obraz redactorului ce încearcă să dreagă busuiocul: „Cât o să mai susținem
că la noi chiar și catastrofele sunt cele mai grozave?”
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
17-18 mai 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu