Provincia îşi trăieşte frustrările ei, oricât ne-am preface că ele nu există, oricât i-am refuza dreptul ei legitim, nu doar geografic. Soarele, şi al literaturii, tot de la Bucureşti răsare. Acolo se fac şi se desfac toate cele ale literaturii, acolo se legiferează ierarhii, acolo se dau premii, acolo se dă tonul corurilor literare.
Ce-i mai rămâne în astfel de condiţii, provinciei?
Reţeta e simplă: să-şi vadă de soarta/drumul ei, fără inhibiţii, fără complexe.
Cine a însemnat ceva în literatură, indiferent de cât de mult s-a aflat pe
podiumuri, oricâtă agresivă vizibilitate publică a avut – reviste, radiouri,
televiziuni – va însemna prin opera lui,
indiferent de domiciliu, iar gloria tot deşartă va rămâne fără valoare. Şi vine,
că ne place sau nu, un moment al adevărului, al judecăţii de apoi şi pentru
scriitori.
Atunci nu va mai conta nimic, decât opera, atât cât
a putut să se adune între coperţi de carte.
Atunci nu va conta nici partidul, grupul, gaşca,
chibuţul şi fiecare va da seamă cu propria operă.
Iar dacă acest moment nu va veni, pentru că, vedem
cu toţii, posteritatea este cel mai adesea ingrată, neglijentă, uitucă, rămâne
un colţ de raft în care nişte cărţi îşi vor aştepta cititorii, drepţii
judecători.
Răzvan Ducan a trăit toată viaţa lui, până la cei
şaizeci de ani cu care se prezintă la apel,
în provincie. Târnăveni – Iaşi – Agnita – Mediaș - Târnăveni –
Târgu-Mureş ar fi reperele între care s-a mişcat definitoriu, cu inevitabilele
escapade pe multe alte trasee ale vieţii literare. Pentru că Răzvan Ducan şi-a
trăit viaţa de scriitor la temperaturi înalte, a ars cu flacără mare, n-a stat
nicio clipă deoparte, indiferent la ceea ce se întâmplă în jurul său. A avut în
toate ceva de spus.
N-a avut parte de o critică literară pe măsura
valorii operei lui, pentru că a fost/este un autor incomod, nu a dorit să se
facă plăcut de dragul de a fi simpatic, ba a fost adesea acid, urmând o
justiţie în care valorile fundamentale sunt credinţa, neamul, limba, iritând
adesea prin poziţiile lui naţionaliste, în sensul cel mai frumos al termenului.
N-a fost tentat să fie european înainte de a fi român get beget!
Toată opera lui, cea scrisă şi cea de animator
cultural, e a unui om al cetăţii. Şi-a servit neamul şi locurile în care a trăit,
cu tot ce a avut el mai bun.
Pentru Târnăveniul lui natal, a lăsat moştenire
lucruri pe care se încumetă puţini să le facă, pentru că sunt cronofage, uzează
şi exced literaturii.
Niciun alt autor târnăvenean nu a făcut pentru
memoria locului cât a făcut Răzvan Ducan, în toate orizonturile vieţii: a făcut
cercetări monografice, a fost interesat de istoria credinţei/ bisericii, de
istoria culturală, de istoria sportului... Nimeni nu va putea ignora
contribuţia lui în acest domeniu, iar istoria Târnăveniului e săracă fără ceea
ce a făcut Răzvan Ducan pentru ea, cu dăruire, pasiune, devotament,
neostoire...
La toate acestea se adaugă opera lui literară –
poezia înainte de toate, prin care şi pentru care a trăit cel mai intens clipa.
Nimeni nu-i profet în ţara lui. Nici Răzvan Ducan nu
a fost altfel în Târnăveniul său, de care a trebuit să să depărteze, scârbit de
ofensive fariseice, troglodite, care au văduvit până la urmă cultura
târnăveneană de poate cel mai harnic scriitor şi animator cultural pe care l-a
avut vreodată.
Aproape că îmi vine să afirm că nu-l merită
Târnăveniul...
Am fost mereu în aceeaşi echipă, ştiu foarte bine
cât, ce şi cum a făcut cultură Răzvan Ducan la Târnăveni. I-am fost aproape
atunci când a avut nevoie de un prieten, fiind şi el, un prieten bun de pus pe
rană.
Din multele noastre dialoguri, am extras câteva
pentru acest moment aniversar, pentru un portret al scriitorului de la
tinereţe, până la maturitate. Pentru că Răzvan Ducan e un scriitor care
contează, care rămâne.
Nicolae Băciuț
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu