Desigur, toate aceste nenorociri, scoase de război din
cutia Pandorei, îi afectează pe rușii europeni mult mai puțin, motiv pentru
care, în pofida legilor draconice (concepute exact pentru înfricoșarea maselor)
și a legiunilor de brute oficiale, înarmate până în dinți, încă n-au pornit
marile proteste ale nemulțumiților, iar privilegiații odiosului regim putinist
(consilieri, miniștri, oligarhi, securiști, gărzi de corp, înalți funcționari
ai statului mafioto-opresiv) nu sunt afectați absolut deloc, căci scopul ăstora
nu este asigurarea unui trai decent pentru cei mulți și libertăți cu adevărat
democratice pentru toți cetățenii, inclusiv prin reducerea colosalelor decalaje
dintre hiperîmbuibați și ultrasăraci, ci să-și mențină pozițiile/funcțiile și
avantajele prin „eternizarea” la putere a unui individ nevrednic și necinstit.
Însă
istoria ne face cunoscut că foarte puțini tirani au murit de moarte naturală (după
pieirea lui Stalin, marele infect Beria se lăuda că l-ar fi otrăvit!),
majoritatea lor fiind trădați sau chiar uciși de apropiați: degeneratul împărat
Caligula a fost lichidat prin înjunghiere chiar de șeful uriașei sale gărzi
pretoriene, taman acela care-l purta în brațe când era mic, Alexandru
Lăpușneanu a fost otrăvit de soția lui Ruxandra, domnitorul Constantin
Brâncoveanu (devenit tiranic spre sfârșitul domniei cu membrii în vârstă ai
familiei) va fi trădat de unchiul lui, stolnicul Constantin Cantacuzino,
gărzile țarului reformist Alexandru al II-lea n-au putut sau n-au vrut să prevină asasinarea
sa etc.
La fel
se poate întâmpla și cu Putinosul, atunci când – presați de cursul
evenimentelor (sărăcie generalizată, furia maselor, nemulțumirea și revolta
trupelor) – generalii și consilierii vor decide că trebuie înlăturat, ba chiar
lichidat, locul lui fiind luat de un om vrednic și înțelept, devotat poporului
și agreat de lumea liberă, chiar dacă paza actualilor kremliniști este
asigurată de vreo 50.000 de lachei, considerați loiali și impecabil antrenați.
Păi da, că și ei sunt mai mult sau mai puțin oameni, nu niște automate, adică
au sentimente și relații, simpatii și antipatii, sensibilități și aspirații,
oricât de consistentă ar fi leafa primită de la un stăpân cvasidement și fără
scrupule.
Iată
încă o dovadă că ăsta-i neomul Putin: la moartea lui Mihail Gorbaciov,
părintele glasnostului și perestroikăi (instrumente politice întru salvarea
mastodontului anchilozat prin democratizare și liberalizare), noul tartor
kremlinist regretă atât de mult dispariția Uniunii Sovietice (mereu afirmă că-i
„cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului 20”), încât nu numai că i-a
refuzat o înmormântare de stat ultimului președinte sovietic, dar n-a
participat la modestele lui funeralii...
Tot
istoria ne face cunoscute următoarele adevăruri:
1)Toate
conflictele militare de după Războiul de independență al coloniilor americane,
la care Anglia (singură sau în alianță, îndeosebi cu Statele Unite) a luat
parte, au fost câștigate: bătălia navală de la Trafalgar (1805) și celebra
luptă de la Waterloo (1815), Războiul Crimeii (1853-1856), Războiul
ruso-japonez din 1904-1905, englezii instruind militarii japonezi și
furnizându-le armament, Primul război mondial (1914-1918), Al doilea război
mondial (1939-1945), lungul război rece;
2)În
toate marile lupte purtate de Rusia țaristă în epoca modernă (Războiul Crimeii,
Războiul ruso-japonez, Primul război mondial), ea n-a rezistat mai mult de trei
ani, păcile încheiate fiind mai mult sau mai puțin umilitoare, iar Uniunea
Sovietică, fără imensul ajutor anglo-american (de la tancuri și până la
alimente), n-ar fi făcut față nemților, lucru recunoscut de Stalin, mai puțin
faptul că tot occidentalii au făcut din mastodontul sovietic o mare putere
postbelică;
3)Fiecare
înfrângere a Rusiei țariste și apoi a Uniunii Sovietice a fost urmată de mari
frământări și prefaceri politico-sociale: după războiul Crimeii, țarul
Alexandru al II-lea a demarat în anul 1861 complexul proces de abolire a
iobăgiei, iar românii au realizat unirea din 1859; umilirea rușilor de rasa
galbenă în 1904-1905 a fost îndată urmată de revolta acestora (unii îi spun
revoluție); debandada armatelor rusești din 1917 (bolșevizarea, lichidarea
ofițerilor, retragerea de pe front) a culminat cu lovitura de stat
leninisto-troțkistă din octombrie (nemeritat numită revoluție), succedată de
asasinarea țarului Nicolae al II-lea și a familiei sale, chit că acesta
abdicase cu câteva luni înainte; sfârșitul războiului rece, la pachet cu
retragerea sovieticilor din Afganistan (firește, din pricina epuizării
mastodontului) a dus peste puțin timp la dezmembrarea Uniunii Sovietice.
Toate
aceste lucruri fiind bine cunoscute de strategii occidentali, ei nu se grăbesc
cu aplicarea de lovituri nimicitoare Rusiei (tocmai de aceea, zic eu, încă n-au
livrat ucrainenilor avioane de luptă și, îndeosebi, rachete cu rază lungă de
acțiune), ci-i lasă pe ruși să fiarbă în suc propriu, să simtă în viața de zi
cu zi ce înseamnă jaful putiniștilor și neroadele lor ambiții expansioniste,
dimpreună cu izolarea impusă și autarhismul contraproductiv în care țara se
complace pe moment, pentru că numai atunci vor renunța la paternalismul
anacronic, vor dori democrația reală (aia începută de Gorbaciov) și – după
mătrășirea actualilor kremliniști nocivi – își vor alege pe bune niște
cârmuitori vrednici.
Motivul
pentru care anglo-americanii nu doresc zdrobirea Federației Ruse nu este teama
de învechitul ei arsenal nuclear (putiniștii știu prea bine că războiul nuclear
nu are învingători), ci acela că ea a
reprezentat și continuă să reprezinte „marele stat-tampon” dintre rasa albă din
Europa și cea galbenă din Asia. Căci, citându-l pe doctorul Legendre, profesorul
Petre P. Negulescu ne informează în tratatul Destinul omenirii (Editura Pentru Literatură și Artă „Regele Carol
II”, București, 1939) că „Rusia dacă n-ar exista, ar trebui inventată” și că ea
are rolul de „santinelă înaintată a rasei albe, a civilizației noastre”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
23 mai 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu