de Gheorghe Pârja
De Sfintele Sărbători de Paște, cuvântul FERICIRE a
avut cea mai mare circulație. Din vorbă în vorbă, în presă, pe felicitări, dar
mai ales pe rețelele de socializare, generosul termen a bătut recordul. Așa că
atât de râvnitul, controversatul, mai rar atinsul sentiment al fericirii a fost
întors pe față și pe dos, de la marii filosofi, la textierii de muzică ușoară.
Este o dovadă că acest sentiment luminos pentru sufletul omului continuă să
preocupe lumea. Întrebării banale, tocite, dar provocatoare, ești fericit?, i
se dau răspunsuri convenționale, prudente, nu de puține ori sfioase. O
mentalitate a roșirii în obraz, când este vorba de fericire, ne mai domină
încă. Parcă ne-ar fi rușine să ne mărturisim sufletul. Să ne spovedim sângelui.
Preferăm să ne oferim spre propria noastră amăgire stări mai lăcrimoase,
tangente la esențial. Ne mai picurăm în suflet o mică doză de rotire a
sentimentului, așa de ochii lumii.
Dar pe această temă putem glosa mult și bine. Cel
care ne-a dăruit un alt unghi de a privi fericirea a fost părintele Nicolae
Steinhardt. Aproape nu ne vine a crede unde a găsit monahul izvorul fericirii.
Metafizica ei. Nefirescul pentru o lume pretins normală. Unde mulți oameni au
fost distruși sufletește, acolo în universul concentraționar, care pentru el
poartă numele de Jilava, Gherla sau Aiud, părintele Nicolae deslușește și
sensuri luminoase. De acolo, din locul cu multe întrebări, poate începe marea
odisee spre liniștea interioară. În locurile ascunse, unde lumina pătrunde cu
porția, unde libertatea este camuflată, sufletul omului caută culoare de
salvare. Se luminează căutând răspunsuri la întrebări.
E adevărat, este mai greu pentru noi, sortiți altui
fel de a trăi, de a ne procura fericirea, dar părintele a sondat situații
limită, din care a extras tocmai minunea sufletului, numită fericire. Da, multe
întrebări cărora le cauți răspunsul pot să te răsplătească cu lumină. De ce
suferim? De ce este nedreptate? De ce suntem nefericiți? Fiecare cu puterea lui
de a depăși pragurile răului și ale prăbușirii în sine. Acolo, în celulă,
pătrundea o rază divină. Dumnezeu nu vrea decât binele, nu face rău! Acolo este
orbul care vede în întuneric. Rugăciunea, care este o prefață a meditației
profunde. Fericirea, după părintele Nicolae de la Rohia, face parte dintr-o
alchimie personală. O viziune pozitivă asupra lumii în mișcare. O filosofie a
liniștii, născută din tulburarea sufletului. O sfidare a eșecului. O
indiferență față de durere.
Cu alte cuvinte un triumf al binelui asupra răului.
În aceste zile pascale, care ne-au vegheat, am recitit capitole din cartea de
căpătâi a părintelui Nicolae – Jurnalul fericirii. O operă de bilanț
existențial. Asemeni Luntrei lui Caron, de Lucian Blaga, dar și una de
conturare a unei conștiințe, în toate componentele ei; teologică, morală,
civică, politică și estetică. Este o mărturisire dramatică despre închisoare,
dar și bucuria eliberatului întru Dumnezeu. Am citit părerea marelui critic
Nicolae Manolescu, recent trecut peste apele eterne. Scria la apariția
volumului: „O carte splendidă, un amestec de notație cotidiană, amintire,
confesiune, hermeneutică, humor, tragedie, istorie, universalitate, metafizică,
filologie. Nicolae Steinhardt dovedește aceeași uluitoare forță de pătrundere în
adevărul lumilor, dincolo de coaja groasă a locului comun. Literatura noastră
s-a îmbogățit cu o carte de primă mărime, la care vom simți nevoia să ne
întoarcem nu o dată.”
Cum am simțit și eu în aceste sărbători. Nu uit că
tomul lecturat a apărut la Editura Mănăstirii Rohia, locul lui moștenitor.
Integrala Monahului de la Rohia este o faptă mare de cultură. Nu-i așa, domnule
profesor Florian Roatiș? Că doar v-ați pus priceperea la ridicarea acestui
monument! Astăzi scriu despre fericirea gândită de părintele Nicolae. Și dacă
vreți și după Nichita Stănescu: „Astăzi sunt fericit! Oare m-am născut? Oare am
murit? Astăzi sunt fericit!” Dar fericirea nu are definiții, ci doar miraj și
orizonturi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu