NU NE PUTEȚI ÎNCHIDE GURA: JOS CENZURA !
Trăim vremuri în care tăcerea nu mai este o opțiune impusă discret, ci o constrângere apăsătoare, aproape violentă. Nu ni se mai cere să tăcem ni se impune. Ni se sugerează că vocea noastră deranjează, că întrebările incomode sunt periculoase, că adevărul trebuie filtrat, modelat, livrat doar în doze convenabile. Dar există o limită peste care o societate nu poate trece fără să-și piardă sufletul: momentul în care i se cere să accepte că nu mai are dreptul să vorbească.
Nu, nu ne puteți închide gura. Pentru că ceea ce încercați să reduceți
la tăcere nu este doar un grup de oameni, nu este doar o instituție media, nu
este doar o opinie izolată. Este însăși ideea de libertate. Este reflexul
firesc al unei societăți care a învățat, cu preț de sânge, că fără libertate de
exprimare nu există demnitate, nu există progres, nu există adevăr.
Astăzi ni se spune, direct sau indirect, că libertatea este un lux. Că
trebuie „reglată”, „controlată”, „responsabilizată”. În realitate, asistăm la o
golire de conținut a acestui concept fundamental. Libertatea devine decorativă,
o iluzie convenabilă afișată în discursuri, dar absentă din fapte. Și atunci
întrebarea devine inevitabilă: unde este, de fapt, libertatea de exprimare?
Unde s-a retras acest drept pentru care oameni au murit?
Închiderea unei voci media,,Realitatea Plus’’ echivalează cu o lovitură
de stat, nu este niciodată un simplu act administrativ. Este un semnal. Este o
demonstrație de forță. Este un avertisment transmis tuturor celorlalți: „puteți
fi următorii”. Iar când o societate începe să accepte astfel de gesturi ca
fiind normale, ea pășește periculos de aproape de un punct de ruptură. Pentru
că presa nu este un moft. Nu este un accesoriu al democrației. Este una dintre
coloanele ei de rezistență.
Un pumn în gura presei, bolșevism ordinar, nu lovește doar jurnaliștii.
Lovește dreptul cetățeanului de a ști, de a înțelege, de a decide informat.
Lovește capacitatea unei națiuni de a se apăra de manipulare și abuz. Iar
atunci când adevărul începe să fie tratat ca un inamic, nu mai vorbim despre
ordine, ci despre frică. O frică profundă, sistemică frica celor care nu pot
controla realitatea și încearcă să controleze percepția asupra ei.
Se creează astfel un climat care amintește periculos de epoci pe care le
credeam depășite. Îi sperie adevărul, practici autoritare, reflexe de tip
bolșevic, în care pluralitatea de opinii devine o problemă, nu o valoare. În
care uniformizarea gândirii este prezentată ca stabilitate. În care adevărul
este tolerat doar dacă este convenabil.
Mai grav este însă sentimentul de acumulare. Nu este un gest izolat. Nu
este o întâmplare. Este percepția unui tipar: întâi se contestă voința
populară, apoi se restrânge spațiul de exprimare. Întâi se relativizează votul,
apoi se închid vocile care întreabă „de ce?”. Iar această succesiune nu poate
fi ignorată fără riscuri majore.
În 1989, oameni au murit pentru libertate. Nu pentru o libertate
selectivă, nu pentru una condiționată, nu pentru una acordată temporar. Au
murit pentru ideea simplă și absolută că fiecare om are dreptul să gândească,
să vorbească și să nu se teamă pentru asta. A reduce astăzi aceste drepturi
înseamnă a le trăda sacrificiul.
Când adevărul este pus sub botniță, societatea începe să respire greu.
Când presa este redusă la tăcere, realitatea devine opacă. Iar când oamenii
sunt învățați să accepte aceste lucruri ca fiind normale, pericolul nu mai este
unul ipotetic devine real, concret, imediat.
Nu, nu putem accepta dictatori, indiferent cum se prezintă. Nu putem
accepta forme moderne de autoritarism mascate în decizii tehnice sau
justificări birocratice. Libertatea nu este negociabilă. Nu este un privilegiu
acordat de cineva. Este un drept fundamental.
Iar un drept fundamental nu se cere. Se exercită. Se apără. Se spune, răspicat și fără teamă. Pentru că, în cele din urmă, nu adevărul este fragil ci sistemele care se tem de el!
Trandafir Sîmpetru, Jurnalist
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu