Ieșirea isterică a lui Trump de pe TrustSocial semnalizează mai mult decât limpede că situația e încordată la vârful puterii americane. Idiotul de la Casa Alba nu și-a imaginat în ce rahat va intra, iar acum este cât se poate de disperat întrucât e încolțit. Democrații simt că puterile îl lasă și se așteaptă la o victorie zdrobitoare la viitoarele alegeri. Și, ca să economisească timp, s-au apucat încă de acum de procedurile pentru demiterea nebunului portocaliu. Ce-o veni după el, Dumnezeu cu mila!
Există încă un element absolut șocant
pentru oricine are habar de situație. Pete Heghset, actualul „Secretar de
Război” al Administrației a avut în trecut probleme serioase cu alcoolul. Atât
de serioase încât, pentru a fi nominalizat, a trebuit să promită că nu va bea
în timpul mandatului. De ce nu e bine să bea, e limpede. Imagini recente îl
arată însă în public, căutându-și cu disperare paharul în care se pare că are
vodcă(pentru a se confunda cu apa) și din care bea precum bețivul, cu
înghițituri disperate. Iar modul în care se manifestă trădează o stare
„euforică”. Simpla idee că destinul întregii suflări omenești se află în
mâinile a doi ciudați – un dement senil și un bețiv – este de-a dreptul
terifiantă.
Însă realitatea care transpiră este
aceea a unei imense disperări. SUA încearcă să găsească tot felul de contacte
diplomatice și nu reușește. Au încercat prin intermediul Pakistanului,
Egiptului, Omanului fără a reuși nimic. Oficialii iranieni, pur și simplu nu
mai vor să se întâlnească. Doar transmit condițiile lor și spun că eventuale
negocieri pot avea loc DOAR după ce condițiile respective sunt îndeplinite.
Care sunt acestea?
Respectarea demnității naționale a
Iranului. Pare un slogan, dar cuprinde un element absolut surprinzător pentru
mulți: Iranul consideră că nu-i este respectată demnitatea națională atunci
când adversarii săi propun elemente de negociere nerealiste. Este unul dintre
motivele principale pentru care Iranul nu mai vrea să-și piardă timpul în discuții
sterile cu americanii.
Recunoașterea controlului asupra
strâmtorii Ormuz. Iranul vrea să se înțeleagă că Strâmtoarea este parte a
teritoriului său, că nu este „cale navigabilă internațională” și, în
consecință, acest element trebuie recunoscut de toată lumea. Este vorba de un
statut cât se poate de „în linie” cu reglementările internaționale, dar
nerecunoscut de SUA;
Ridicarea sancțiunilor și plata de
reparații. Teheranul cere deblocarea imediată a activelor înghețate
abuziv(aproximativ 12 miliarde de dolari) și compensații pentru daunele
suferite în urma atacurilor recente ale SUA/Israelului.
După cum puteti observa, cel puțin două
dintre propunerile Iranului sunt de neacceptat pentru Coaliția Epstein deoarece
confirmă statutul suveran la Iranului. De asemenea, așa cum v-am mai spus încă
de la asasinarea lui Larijani, înlocuitorul său nu este cunoscut la nivel
public. Și, spre disperarea dușmanilor, de-aici înainte nimeni nu va mai fi
dezvăluit. De-aici probabil altă sursă de disperare. Iranul are o serie de voci
publice – dintre care cel mai vizibil este Ministrul de Externe – iar restul
sunt … în subteran. Atât la propriu, cât și la figurat.
Nulitățile de la Casa Albă nu au cum să
înțeleagă despre ce e vorba, continuând cu înverșunare să-și taie creanga de
sub picioare, prin asasinarea de către Israel a figurilor publice iraniene.
Când va fi totul tăiat, se va așterne tăcerea și nu vor mai avea cu cine
negocia, deoarece mașina creionată de Ali Khamenei va fi pusa în mișcare și, cu
siguranță, nu se va mai înțelege nimeni cu nimeni.
Îl înțeleg pe Trump că se isterizează în
condițiile în care e pus la colț. Iranul știe că nu are nimic de pierdut, în
timp ce SUA pierde TOTUL. Trump o gândește strict în termeni de alegeri, dar
aici e vorba de dărâmarea întregului castel făcut din cărți de joc. La nivel
diplomatic, Iranul îi avertizează inclusiv pe inutilii de la ONU că ceea ce se
întâmplă acum în Golf e de competența Tribunalului Penal Internațional, la fel
cum aceeași competență a fost și în cazul genocidului din Gaza. În mod evident,
șobolanii de la ONU nu fac nimic deoarece scopul acelei organizații e fix acela
de a nu face nimic.
Situația din teren e simplă: Iranul a
acționat mereu reactiv, adică doar a dat replica. A fost atacat -> a
răspuns. Simplu. Acum, singurul element care poate opri nebunia este ca
„avântul revoluționar” al agresorilor să se termine, iar părțile să înțeleagă
că tot ceea ce cere Iranul ține de drepturile sale naturale. Și, pentru faptul
că au fost atacați absolut nejustificat, au dreptul să fie despăgubiți. Totul e
simplu, banal de simplu. Trebuie însă să ajungă la urechile unora care sunt
suficient de raționali pentru a mai putea judeca normal. Ceea ce pare absolut
imposibil!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu