Există în sistemul românesc de sănătate o situație care, sub foarte multe aspecte, se încadrează la capitolul paradoxuri. E una generatoare de tensiuni, greu de acceptat pentru asigurații care plătesc de mai multe ori pentru același lucru.
Să discutăm despre cazul unui pensionar care a plătit de-a lungul activității în câmpul muncii contribuția la sănătate. E adevărat, contribuția lui a finanțat sistemul sănătății la momentul respectiv, deci nu a fost economisită pentru el personal.
De câteva luni guvernații au introdus (au mai făcut-o și altădată și a fost declarată neconstituțională) contribuția CASS din pensie pentru ce depășește pragul de 3.000 de lei. Automat cel vizat reintră în categoria contribuabililor activi.
Există o categorie (redusă) de pensionari care, pentru a rămâne activi și să își poată rotunji veniturile din pensie, insuficiente să le asigure un trai decent, și-au înființat PFA-uri în diferite domenii de activitate. Numai că și aici a fost introdusă obligativitatea contribuției la CASS, veniturile fiind considerate independente.
Din punct de vedere legal, sistemul funcționează pe principiul solidarității, nu al unui cont personal. Din punct de vedere al contribuabilului, însă, apare clar senzația de dublă sau triplă impozitare pentru același beneficiu.
Paradoxul nu este doar că plătești mult, ci că plătești ca asigurat „complet”, dar, practic, nu beneficiezi de niciun serviciu atunci când apelezi la sistemul public de sănătate.
Teoretic, ai dreptul la servicii medicale decontate. Dar accesul este limitat de liste de așteptare lungi, bugete epuizate ale spitalelor, lipsa echipamentelor sau personalului etc. Rezultatul e că dreptul există pe hârtie, dar nu este utilizabil în timp util.
Mai pe șleau, până îți vine rândul să îți faci analizele medicale de rutină, o rezonanță magnetică nucleară (RMN sau IRM), o tomografie computerizată (CT) ori alt tip de investigații, ai toate șansele să te „rezolve” preotul și groapa în care ai fost depus.
De ce se ajunge în astfel de situații? Nu-i niciun secret, se cunoaște de câteva decenii. Cauzele sunt legate de subfinanțarea cronică a sistemului public, management ineficient în multe unități, migrația medicilor spre privat sau în afara țării, separarea de facto a sistemului în două, public (teoretic universal), privat (rapid, dar pe bani).
În practică, sistemul funcționează cam așa: CASS îți oferă acoperire de bază și siguranță pentru cazuri grave. Pentru prevenție, investigații rapide și confort ajungi să plătești din buzunar la privat.
Statul susține că sistemul este solidar și funcțional. Contribuabilul simte că plătește mult prea mult pentru acces limitat la serviciile pe care le are la dispoziție.
Poate că adevărul e undeva la mijloc, dar sigur că e mai aproape de frustrarea contribuabilului, care nu se află în fața unui paradox izolat, ci a unui model sistemic imperfect, cel mai probabil menținut intenționat în această formă. Altfel n-ar avea cum să funcționeze atât de „perfect” pentru unii.
Plătește într-un sistem public, dar funcționează într-un sistem mixt, fără ca ele să fie armonizate. Iar consecința este dureroasă pentru pacienți, contribuabilul devine, în practică, și client al serviciilor private...
C.L.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu