Istoria lumii până la Voltaire nu era decât o penibilă înșiruire de regișori și dictatori, mai mult sau mai puțin degenerați, plus luptele ce se dădeau pentru ocuparea tronului și menținerea la putere un timp cât mai îndelungat, ocazie cu care deveneau personaje istorice atât susținătorii suzeranului în exercițiu, cât și adversarii fățiși ori din umbră ai acestuia. Ăsta, de altminteri, este motivul pentru care toate perioadele istorice, din antichitate și până în zilele noastre, sunt pline ochi de intrigi, comploturi, asasinate și războaie, inclusiv conflictele și războaiele religioase, precum cruciadele creștinilor occidentali împotriva mahomedanilor, îndeosebi împotriva otomanilor, războaiele catolicilor francezi pentru lichidarea calvinilor/hughenoților, a lungului și pustiitorului război de 30 de ani (1618-1648), purtat de alianța catolicilor europeni împotriva protestanților, apoi encomienda sau nimicitoarele războaie purtate de conchistadorii spanioli (alde Hernan Cortes și Francisco Pizarro) împotriva imperiului aztec (Mexicul de astăzi) și al celui incaș (actualul stat Peru), nu în ultimul rând jihadul sau „războiul sfânt” al musulmanilor împotriva necredincioșilor/neislamicilor.
Marele
iluminist francez a fost primul istoric și gânditor care a subliniat rolul
maselor, nu doar întru împlinirea perioadelor istorice (sclavii în Antichitate,
șerbii și meșteșugarii în Evul Mediu, țăranii, proletarii și burghezii în epoca
modernă), ci și în declanșarea unor schimbări politico-sociale prin răscoale,
proteste spontane, greve sau chiar revoluții.
Evident,
acest punct de vedere voltarian în scrierea mult mai profundă, mai complexă și
mai realistă a evenimentelor istorice, a generat interminabila confruntare de
idei între tabăra celor ce susțin că istoria este numai opera personalităților
(lideri politici, conducători militari, întemeietori de religii sau de noi
confesiuni etc.) și tabăra acelora, mai mult sau mai puțin marxiști, ce susțin
că rolul de făuritor al istoriei revine maselor populare.
Fără a
insista prea mult în această chestiune oțioasă (a se citi „concomitent încurcată
și nefolositoare”), căci cu adevărat cuminte este să admitem că istoria constituie vrerea divină, înfăptuită
prin acțiunea inspirată a cârmuiților și prin frecventele decizii la plesneală
ale cârmuitorilor, cred că sunt de folos câteva punctări făcute în cartea Psihologia maselor (Editura Științifică,
București, 1991) de psihosociologul Gustave Le Bon, fondatorul acestei
discipline de graniță: „Acțiunea inconștientă a maselor, substituită acțiunii
conștiente a indivizilor, reprezintă una din trăsăturile distinctive ale epocii
actuale” (fac precizarea că prima ediție a cărții a apărut în anul 1895);
„Dreptul divin al mulțimilor înlocuiește dreptul divin al regilor”;
„Civilizațiile au fost create și călăuzite până în prezent de o mică
aristocrație intelectuală, niciodată de către mulțimi”; „Mulțimea este la fel
de lesne eroică, precum și criminală”; „Mulțimile acumulează nu inteligența, ci
mediocritatea”; „(...)trebuie să socotim cărțile de istorie drept lucrări de
pură imaginație”; „Ființele care au impresionat mulțimile au fost eroi
legendari și nu eroi reali”.
Pentru
ca baza de pornire spre analiza bolnavilor ce conduc lumea să fie temeinică,
extrag din Destinul omenirii (Fundația
pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939), tratatul
gânditorului Petre P. Panaitescu, două afirmații: 1.„Mai necesară și mai
urgentă decât o reformă a instituțiilor, cum se crede de obicei, este,
inevitabil, o reformă a oamenilor”; 2.„(...)nivelul general al moralității a
scăzut, în mod constant, în tot cursul veacului al XIX-lea, la toate popoarele
europene”. Cu completarea primei afirmații că „reforma oamenilor/cetățenilor
trebuie să înceapă cu cârmuitorii aleși și cei numiți în funcții decizionale”,
iar cea de-a doua în următorul mod: „Nivelul general al moralității a scăzut nu
numai la popoarele europene și nu doar în cursul secolului al XIX-lea, ci la
toate popoarele lumii și în tot timpul scurs până în prezent, principalele
cauze ale degradării moral-spirituale fiind necredința, goana turbată după
aparențe (bani, putere, faimă, plăcere), minciuna și ipocrizia...
Chiar
distorsionată, adică scrisă la comanda învingătorilor în plan economico-militar
și/sau ideologic, istoria ne lasă să deducem că n-a dus lipsă nici de dictatori
tot mai răi și mai demenți din pricina puterii absolute pe care o dețineau, dar
nici de cârmuitori cu grave și vechi tulburări psihice, însă cu multă grijă
tăinuite până la înscăunare, pentru ca pe urmă să-și arate din ce în ce mai des
hidoșenia moral-spirituală.
De
pildă, în urma cercetărilor efectuate de căutătorii adevărului gol-goluț,
astăzi se știe cu certitudine că o bună parte (circa jumătate) din cei 47 de
președinți ai Statelor Unite au avut serioase probleme de sănătate: unii numai
de sănătate fizică (W. Wilson, John Kenned, Ronald Reagan etc.), alții numai de
sănătate psihică (Joe Bide, Donald Trump ș.a.), Franklin D. Roosevelt, de
exemplu, ambele tipuri de probleme.
Donald
Trump, pe care l-am intuit încă de la începutul primului său mandat (vezi
articolul Viitorul nu-i ce vrea Donald
Trump și clica sa! din 7 iunie 2017) s-a dovedit a fi atât de bolnav
(eratic, mincinos, ipocrit, lăudăros, arghirofil, mitocan, senil), iar din
această cauză atât de nociv pentru democrație, Statele Unite și întreaga planetă,
încât m-am străduit să-i ilustrez frecventele abuzuri și derapaje din primul an
al celui de-al doilea mandat într-o suită de texte: Politica trumpistă – o primitivă combinație de aroganță, afacerism și
nepotism, Excese și incongruene ale
administrației Trump, Golăneala
politică a kaghebistului Donald Trump, Doi
farsori s-au întâlnit și nimic n-au isprăvit ș.a. Dar de-abia după
capturarea președintelui venezuelean Nicolas Maduro, după totala izolare a
Statelor Unite în urma smintitelor războaie tarifare și, mai ales, după
dezastruosul război de 40 de zile împotriva Iranului, război pierdut de America
trumpistă, de-abia după toate astea, deci, în Congresul american a început să
se discute fățiș și insistent despre necesitatea activării Amendamentului 25 din
Constituția americană, întru înlăturarea „bătrânului senil” și pedofil (vezi
dosarele Epstein) de la Casa Albă.
Al
doilea mare dement al planetei, prin obsesia refacerii defunctei Uniuni
Sovietice și prin nenumăratele crime săvârșite cu războaiele declanșate în
acest sens (în Cecenia, Georgia și – de peste patru ani – în Ucraina), este
Vladimir Putin, președintele unui colos (cea mai întinsă țară din lume), culcat
la pământ din punct de vedere economico-financiar și geostrategic de ambițiile
și încăpățânările imperialiste ale acestui kaghebist submediocru. Precum în
cazul nezdravănului yankeu, și despre detestabilul epifenomen muscălesc am
scris mai multe articole, unele publicate cu câțiva ani mai înainte de
invadarea Ucrainei și, desigur, mai înainte de emiterea pe numele său, de către
CPI (Curtea Penală Internațională), a mandatului de arestare pentru multiple
crime de război: Putinisme urât
mirositoare (9-10 oct. 2019), Putin
și ortacii lui dau decența dracului (26 martie 2020), Hitlerul de la Kremlin face din război festin! etc.
Proporțional
cu mărimea țărilor lor (Israel, respectiv Coreea de Nord), cu puterea militară
și cu pericolul pe care-l reprezintă prin conflicte efective sau prin
necontenite declarații belicoase, din sinistra galerie a cârmuitorilor demenți
nu pot să lipsească nici premierul israelit Beniamin (Bibi) Netanyahu, alt
necușer cu mandat de arestare internațională, și nici absurdul lider
nord-coreean Kim Jong-Un, chit că până în prezent, cel din urmă n-a pornit
niciun război, ci doar l-a ajutat pe muscal cu trupe și arme în interminabila
încleștare din Ucraina.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
9 aprilie 2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu