Coordonatele liricii la maturitate în opera poetului Vasile Bele

Aplicând dictonul „Niciodată nu-i prea târziu pentru un început bun”, m-am hotărât să analizez volumul de versuri (inclusiv acrostih) al poetului, editorului și etnologului Vasile Bele „Așteptând tăcerea albastră – 53”, Editura „Casa Cărților” Baia Mare, ilustrație copertă Flaviu Claudiu Mihali, 2023.

Autorul Vasile Bele este cunoscut la nivel național, are un curriculum vitae impresionant, motiv pentru care eu am să-l reduc la câteva enunțuri. Scriitorul Vasile Bele, fost militar de carieră (jandarmerie), staroste al Ținutului Fisculaș și Lăpuș, este fondatorul revistei „Din vatra satului”, președinte ASCIOR, aria Maramureș. Activitatea sa culturală se remarcă prin implicare constantă în promovarea valorilor tradiționale și spirituale ale satului românesc, promovarea tinerilor condeieri care bat la porțile afirmării în cadrul Cenaclului Scriitorilor Maramureș (președinte, Florica Bud) și Cenaclul Ligii Scriitorilor Cluj (președinte, Al. Florin Țene). Este inițiatorul și realizatorul Taberei literare „Oprește-mă la tine, Maramureș. Oprește-mă în tine, anotimp!”. Împreună cu subsemnatul și poetul popular Nelu Danci, a realizat Antologia de texte, recenzii de carte și personalități ale literaturii contemporane „Sincerus verba”, publicată în șase volume, o lucrare de referință pentru spațiul literar actual, care se găsește în multe biblioteci publice din țară.

Volumul de versuri „Așteptând tăcerea albastră” este, după știința mea, cea de-a 53 carte care-i poartă semnătura de autor, un volum scris la deplina maturitate a poetului. Acest volum confirmă sensibilitatea lirică și atașamentul său profund față de spiritualitatea românească, identitate culturală și prietenie.Poeziile sunt de o sensibilitate aparte, în care dorul, credința, iubirea de mamă și neam, dragostea de satul natal și Limba Română devin repere identitare și teme de meditație poetică. Ele configurează un univers liric cald, confesiv, autentic, original.La poetul Vasile Bele cuvântul devine rugăciune, memorie perenă, legătură vie cu rădăcinile, mod de-a trăi.

Prin acest volum „Așteptând tăcerea albastră” poetul Vasile Bele își consolidează discursul liric, caracterizat prin sinceritate expresivă și atașament față de valorile spirituale pe care trebuie să le aibă orice bun român. Ne surprinde plăcut încă de când deschizi cartea, în loc de prefață apare un interviu al colegei Marieta Coman, Șef  Departament ”Noutăți editoriale” și Membru  al Clubului Gold al  revistei ”Poezii pentru sufletul meu” din Canada,  cu autorul: „De vorbă cu scriitorul și etnologul Vasile Bele”(radio-interviu realizat de către poeta Marieta Coman). Spicuiesc din acesta: „Am crescut în rugăciune. Părinții, oameni de o sensibilitate aparte, au făcut tot ce le-a stat în putință, să ne transmită adevăratele valori/comori care să ne fie călăuză de-a lungul vieții. Le-am învățat din mers, fără vreun dascăl anume.Desigur, am avut parte de cei mai buni dascăli, atunci când am mers la școală. Pe vremurile acelea, profesorii erau adevărați părinți spirituali, precum preotul sau cei care ne-au născut și ne-au creat aripi să zburăm.(...) Te întâlnești rar cu asemenea ritualuri („dezgătatul miresei”), în contextul nunților. Preferăm modernitatea și ne uităm rădăcinile străvechi. În satul tradițional, fiecare ritual avea semnificația și interpretarea originală, bazată pe fapte și semne. Deci, importanța transmiterii noilor generații a folclorului și a tradițiilor este primordială. (...) În revista „Din vatra satului”, cu o echipă puternică în spate, începând cu membrii fondatori –Ramona și Gheorghe Ursan, Florica Jurasko, Cristina și Vasile Bele, Marius Săsăran și am mai luat în echipa noastră, la diferite secțiuni responsabili -  Petronela Popa, Gelu Dragoș, Olimpia Mureșan, Bianca Georgiana Bele, Teodora Cosmina Coloja, urmărim publicarea articolelor care nu au tentă politică și nici să li se facă publicitate unor partide politice, să nu aducă atingere unor demnitari sau personalități indiferent din ce domeniu, să nu fie calomnioase, să nu cadă în ridicol.”

Deși nu se spune explicit, volumul este structurat de autor pentru a putea fi mai bine înțeleasă ideea poetică. Elvira Răceală de la malul Mării Negre și Olimpia Mureșan de pe malul Someșului îi dedică câte un acrostih lui Vasile Bele. Apoi urmează o serie de poezii, printre care și „Tăcere la timpul trecut...” pe care, pentru frumusețea ei o s-o reproduc integral: „Motto:„...ești ceea ce scrii!”./ Nu am să deschid/ porțile unui război/cu tăcerea/ și timpul trecut...// Tăcerea o voi opri/ în umbra de rouă/ și o voi zidi în frumos./ Timpul?/ Îl voi lega/ de anotimpul/ vieții mele,/ Azi, am zâmbit, deci, mi-e bine!// Am sădit în timp/ flori de iasomie și busuioc/ le-am spus muzelor/ să nu îmi răspundă/ viselor/ dar nu mi-au ascultat tăcerile/- le-am sădit/ în seninul cuvântului/ cernut din stele...// Doar pentru tine!/ Cum să opresc timpul?/ Și îmi răspunde/ Tăcerea...”. Poetul Vasile Bele transmite o reflecție sensibilă despre relația dintre timp, creație, tăcere și puterea cuvântului de a transforma trăirea interioară specifică firelor sensibile în frumusețe. Finalul poemului e un final deschis, meditativ. Răspunsul nu e unul logic, ci mai degrabă existențial: timpul nu se oprește, dar poate fi transformat în sens prin tăcere și scris, cel care rămâne peste ani, dacă ai valoare.

În poezia universală, deci și cea românească, toamna este un anotimp asociat cu trecerea timpului, apropierea bătrâneții, toamna e un simbol al depresiei, monotoniei, fragilității existenței umane, dar mai poate sugera și maturizarea spirituală, bogăția sufletească ori împlinirea ca om. Această temă este abordată cu succes de poetul Vasile Bele în poezii precum: „Și iar e toamnă”, „Toamnă, îți las tăcerea mea”, „Au înflorit toamnele”, „Și au tăcut toamnele”, „Să mă ierți, iederă!”.

Dorul de mamă asociat cu regretul pentru iubirea neexprimată la timpul potrivit (parcă tot timpul e potrivit!) îl întâlnim în tulburătoarea poezie „Poem pentru mama”. Poezia are un caracter emoțional și meditativ ridicat, întărit prin adresarea directă, prin figurile de stil alese cu grijă (repetiția, enumerația sau epitete de genul „vocea caldă”). Exemplific: „Anii au trecut fără să știu cum cresc/ doar tu m-ai văzut crescând/ tu m-ai văzut copilul cel mai frumos din lume/ iar eu te știu cea mai bună mamă/ nu cred că mai există cineva ca tine/ tu știi să ierți tu știi să iubești tu știi să ocrotești/ tu știi să înțelegi/ tu știi să alinți tu știi să aperi/ nimeni și nimic din lume nu te va putea schimba/ nici vânt nici furtună nici crivăț/ așa cum nimeni nu mi te poate lua/ în afară de Dumnezeu – dar atunci te duce în Rai/ să fii exemplu de mamă de bunătate...”.

Poemul „Ție, doar ție...” așa cum sugerează și titlul este adresat iubitei, nimeni alta decât soția Cristina Erica. Autorul construiește un univers poetic în care trecutul și viitorul se contopesc într- singură stare de reflecție și sensibilitate, iar rezultatul este o iubire profundă, care traversează timpul. Repetițiile („Ieri...Mâine...”, „iar...și iar...”) conferă muzicalitate și accentuează ideea de continuitate a trăirii afective. De asemenea, metaforele originale („„cerul gutuiului copt în mir”, „seninul cuvântului”) intensifică dimensiunea simbolică și spirituală a discursului liric: „...Ieri,/ scriam cuvinte peste/ neuitare și visare/ și ne bucuram/ de fiecare clipă/ printre culorile de zâmbet...// Ieri.../ eternul ieri trecut/ devenit amintire de poveste/ sau povești din amintiri/ neșterse...//Mâine,/ ne va trezi răsăritul/ unui zâmbet de stele/ vom face zidire albastră/ învelită/ în seninul gândului/ de lumină...// Mâine?/ Vom gusta din cerul/ gutuiului copt în mir/ și vom prinde/ rădăcini în seninul/ cuvântului țesut/ din culorile/ curcubeului credinței...//(...) Mâine, un viitor în care/ îți voi mărturisi infinita iubire/ iar...și iar...și iar...”.

Despre Limba Română, limba în care s-au născut versurile nemuritoare ale Poetului Național, poveștile lui Creangă, filosofia poetică a lui Blaga, respirația modernă a lui Nichita Stănescu, poetul Vasile Bele îi dedică poeziile: „Limba română este lacrimă, rugăciune și mir...sau Poem pentru limba română...”, „Onor, ție, Limbă Sfântă”, „Lumina din cuvinte îmbrățișază adevărul sau Onoare, ție, Limba Româna...”. Toate aceste poezii au un numitor comun, dragostea pentru limba în care am rostit primul cuvânt „mama”, o limbă care nu se învață doar cu mintea, ci și cu inima iar uneori cu tăcerea dintre cuvinte.

Prin această nouă izbândă literară, poetul Vasile Bele își reconfirmă locul între promotorii activi ai literaturii contemporane, cu rădăcini în ethosul tradițional românesc și în valorile culturale autentice, motiv pentru care nu pot decât să-l felicit.

Gelu Dragoș, UZPR