Până mai ieri aceeași haită îl ridica în slăvi...

Mă uit cu un amestec de amuzament și perplexitate la noul sport național: „datul cu indignarea în Nicușor”. S-a rupt lanțul de iubire? S-a terminat stocul de optimism antropologic?

Până mai ieri, aceeași haită îl ridica în slăvi, îl vedea ca pe un fel de Moise al justiției moderne, coborând de pe munte cu tablele legii progresiste în brațe. Astăzi? Brusc, nu mai e bun. A trădat. A dezamăgit. A căzut din raiul ONG-urilor direct în iadul „numirilor greșite””, scrie pe Facebook afaceristul liberal Viorel Cataramă.

„Stimați neo-marxisti, finanțați cu drag de USAID și de Soros, voi chiar ați crezut că l-ați lins pe președinte în alegeri ca să vă alegeți voi procurorii șefi? Ca și cum ați avea un abonament VIP la „Cine conduce Justiția”?

Problema? Nu știe nimeni exact care e greșeala. Adică… dacă acei candidați buni, curați, perfecți, validați ideologic existau, de ce nu i-am văzut în competiție? Era coadă la înscrieri și nu am aflat noi? Sau s-a făcut selecția pe bază de telepatie, în grupuri private de FB?

Dacă „ai voștri” sunt așa de sclipitori, de ce n-au călcat pragul Ministerului Justiției să se înscrie? Sau e mai greu la examen decât la un workshop despre „democrație participativă”? Sau poate, Doamne ferește, nu erau chiar așa de buni cum vă spuneați voi între voi la meeting-urile cu granturi.

Mi se pare absolut fascinantă această pretenție: un mic club autoproclamat de „păzitori ai moralei publice” care consideră că are drept de veto asupra funcțiilor din stat. Nu prin vot, nu prin responsabilitate, nu prin asumare – ci prin dezamăgire vocală.

„Nu ne place!” – ok, dar cine vă întrebă?

Hai să fim serioși. Statul nu e un ONG. Funcțiile publice nu sunt premii de loialitate pentru activism. Iar justiția nu se face pe bază de like-uri, haștaguri și reacții cu inimioare.

Ce vedem acum nu e o dezbatere serioasă. E un război de orgolii între niște oameni care au confundat susținerea politică cu dreptul de proprietate asupra deciziilor. Și care trăiesc drama porumbelului căruia i s-a spus că a înghițit uliul și chiar a ajuns să creadă.

Surpriză: nu funcționează așa.

Dar, sincer, nu mă deranjează. E chiar distractiv. Pentru că, pentru prima dată după mult timp, vedem cum se sparge bula în direct. Și ce iese din ea? Mult zgomot. Puțină logică. Și zero candidați „perfecți” care, pare-se, există doar în imaginație” încheie Viorel Cataramă.