Învierea Domnului şi Împărăţia lui Dumnezeu

 

de Pr. Prof. univ. Dr. Theodor DAMIAN

Că din moarte la viaţă
Şi de pe pământ la cer
Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi.

(Tropar din Canonul Învierii)

Învierea lui Hristos, ca paradox al concretului transcendenţei, ca dovadă a celor nevăzute, cum scrie Sf. Ap. Pavel (Evrei 11,1), reprezintă timpul oportun al mântuirii noastre (Kairos), momentul când ni se deschid din nou porţile Împărăţiei lui Dumnezeu, dar şi har oferit în mod repetat de Părintele ceresc pentru ca noi să intrăm încă de acum în condiţia zilei a opta a facerii lumii, ţinta noastră supremă, destinul şi destinaţia noastră, ceea ce confirmă convingerea Sf. Părinţi că omul este capabil de veşnicie (homo capax infiniti).

Cu alte cuvinte Învierea Domului Hristos reînnoiește speranţa noastră şi dorul eschatologic, certificându-le în acelaşi timp, dorul de Dumnezeu, de condiţia noastră existenţială primordială, alimentat fiind de optimismul credinţei şi de entuziasmul caracteristic ce aduce o nouă primăvară în sufletele noastre. Astfel, înfiorați de sentimentul apropierii de veşnicie care ne schimbă modul de a înţelege lumea şi viaţa, modul de a fi în lume, adăugăm o nouă dimensiune trecerii noastre în timp.

Învierea Domnului este echivalentă cu o nouă creaţie, sau cum spune Sf. Vasile cel Mare, este o „noutate” absolută, o schimbare a naturii. Este mutarea materiei din moarte în veşnicie, transfigurarea ei spre un alt nivel de existenţă, şi aceasta tot din iubirea lui Dumnezeu faţă de lume, aşa cum din iubirea Sa debordantă a creat-o la început.

Dar Învierea ne duce cu gândul şi la starea iniţială în care au fost creați Adam şi Eva, adică meniţi pentru nemurire – simbolizată prin pomul vieţii – stare iniţială care, fără a trece prin moarte, ar fi dus la bucuria comuniunii infinite a omului cu Dumnezeu.

Această dovadă a dragostei divine are menirea expresă a restaurării omului în condiţia dintâi, a refacerii unităţii dintre cer şi pământ, dintre om şi Dumnezeu.

Învierea Domnului, ca transparenţă a invizibilului, este evenimentul divin care coboară şi intră în istoria noastră personală, dar şi comună, ca omenire, transmițând-ne un nou dinamism, un elan cu totul nou în vederea reînceperii – iară şi iară – a pelerinajului spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Acest pelerinaj însă are loc în Biserica Domnului Hristos cel înviat din morţi, Biserica fiind prin excelenţă locul întâlnirii noastre cu Dumnezeu şi cu semenii, locul unde recâștigăm sensul tainei sacrului, al tainei lui Dumnezeu şi al tainei aproapelui, este locul unde se petrece împăcarea noastră întreită, cu noi înşine, cu semenii şi cu Dumnezeu şi care ne scoate din starea de sărăcie existenţială cauzată de diviziunile noastre.

Aici, pătrunși de bucuria prezenţei Sf. Duh, care ni se împărtăşeşte prin Sf. Taine, învăţăm să participăm activ la viaţa divină şi la progresul duhovnicesc al semenilor, căci nimeni nu se mântuiește singur, înaintând astfel, în constantă depășire de sine, pe calea Împărăţiei, în lumina Învierii, ca fii ai luminii.

Totuşi, când vorbim de taina întâlnirii noastre cu Domnul cel înviat din morţi, de bucuria copleșitoare, inexprimabilă a acestei întâlniri, trebuie să ne reamintim de pașii premergători Învierii, suferinţa Mântuitorului pe cruce şi moartea Sa pe aceeaşi cruce.

Aşadar participarea noastră la Înviere implică participarea la cruce, asumarea spirituală a suferinței şi a morţii Domnului nostru, aceasta fiind singura cale spre bucuria şi slava învierii, spre transfigurarea fiinţei, a vieţii noastre, aşa cum o spune şi troparul din canonul cântat în noaptea Sf. Paşti: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, astăzi mă scol împreună cu Tine înviind Tu”, sau cum spune Sf. Grigore de Nazians, că Iisus ne oferă dumnezeirea Sa în schimbul morţii noastre (St. Gregory Nazianzen: Selected Poems, translated and with an introduction by John McGuckin, Convent of the Incarnation, Fairacres, Oxford, SLG Press, 1995, p. 14).

Deci legea vieţii creştine este a muri pentru a trăi pentru că viaţa ţâşneşte din moarte, precum cântăm în acelaşi canon: „Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi.”

Bucuria trecerii de la păcat, adică de la moarte, căci zice Apostolul: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23), la viaţă este cu atât mai mare cu cât realizăm că în starea de păcătoşenie nu există status quo, ci o cădere continuă, şi că doar pironirea păcatelor noastre pe cruce şi apoi Învierea Domnului opreşte această cădere şi inaugurează progresul nostru pe calea Împărăţiei.

Este interesant de remarcat cum credinţa noastră în Învierea lui Hristos ne oferă certitudinea vieţii veşnice exact în timpul acestei vieţi pământești când ne strânge sentimentul fragilității şi al morţii. Totuşi certitudinea este certitudine. Sf. Ap. Pavel explică faptul că asumând în credinţă Învierea Domnului noi deja am murit iar „viaţa noastră este acum ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3, 3).

Ce lucru extraordinar este să ştim că viaţa noastră este ascunsă în Dumnezeu, aşa cum viaţa unui nou spic este ascunsă în moartea grăuntelui de grâu, aşa cum lumina Învierii este ascunsă în adâncul miezului întunericului din noaptea Sf. Paşti, această noapte extraordinară cucerită de lumină, transformată în lumină când, înviind Hristos, înviem şi noi ca membre ale trupului Lui care este Biserica Sa!

Şi ce lucru extraordinar este mângâierea ce vine din încredințarea fermă că, aşa cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, Iisus cel răstignit şi înviat rămâne pururea Dumnezeul cel viu şi nemuritor („Cuvânt la Învierea Domului nostru” în Omilii la Postul Mare, colecția „Comorile Pustiei”, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 81), Dumnezeul nostru care a făcut sacrificiul suprem pentru noi şi pentru a noastră mântuire!

Într-o lume în care calea, ruta vieţii este mai mult derută şi rătăcire, într-o lume fără Dumnezeu şi fără speranţă, Învierea lui Hristos, ca arvună a vieţii veşnice, devine lumina călăuzitoare pe care o avem pe calea Împărăţiei, precum stâlpul de foc ce lumina calea israeliților în pustie la ieşirea din robia egipteană. Şi precum aceştia mergeau spre Ţara făgăduinţei, la fel şi noi trăim mergând cu faţa spre Înviere, anticipând Parusia şi devenind apostoli ai optimismului pascal, împărtăşind neimaginata bucurie a Bisericii lui Hristos ce tresaltă cu însuflețire cântând Domnului cântare nouă (Ps. 149, 1) şi mărturisind că Hristos a înviat!

Cu adevărat a înviat Hristos Domnul!