de Gheorghe Pârja
Îngrijorarea că se întâmplă ceva neobișnuit cu noi, cu rânduiala credinței, am trăit-o anul trecut în Noaptea Învierii. Tocmai când preotul dintr-un sat maramureșean rostea celebra formulă creștină: „Deschideți porțile, să intre Împăratul Măririi!”, și-au făcut apariția oamenii de ordine în jurul bisericii. Hotărâți să pună în aplicare deciziile pandemice. Iar lumea adunată, în numele credinței de neam, întru rugăciunea miracolului Învierii, a fost pusă pe fugă. Creștinii au alergat, fiecare pe unde au putut. Au sărit garduri, s-au furișat prin curțile vecinilor, pentru a ajunge acasă. Să nu-i ajungă oamenii Ordinii din urmă. De ce? Că așa era directiva de sus. Pe o față, cu iz ocrotitor, pe de alta, cu amintirea prigoanei creștinilor. Dar cei care au năvălit în Noaptea Învierii, în preajma bisericii, nu erau creștini? Mă doare această stare de spirit răvășit. Ordinea împotriva credinței. Uluitor! Se putea și o abordare civilizată.
Eu, ca simplu om al scrisului, aflam variante mai domoale pentru suflet. Dar starea de spirit a credinței s-a deteriorat nepermis de mult. De un an de zile asistăm la o cumplită rană, făcută tot de reguli aberante. Mă refer la îngroparea morților, în această perioadă pandemică. Da, „Nu credeam să învăț a muri vreodată!” Pandemia asta a adus moartea atât de aproape de noi încât parcă ne-am născut cu moartea aproape. Niciodată nu am asistat la stingerea bruscă a omului ca acum. Moartea este un subiect televizat. O moarte care nu se anunță. Ce-i mai trist că este o moarte care multora nu le spune nimic. Asistăm la o vreme, în care ceremoniile de înmormântare sunt aproape suspendate. Cinismul de a-i pune în pământ pe cei morți, fără hainele rituale, mi se pare o sfidare, fără măsură, a memoriei celor care și-au petrecut viața pe pământ. În smerenie și rugăciune. Și o batjocură pentru urmași.
Tăcem și ne supunem. Cei care fac gălăgie în stradă sunt percepuți ca vânători de capital politic. Cam așa este, deoarece au un discurs dezlânat, patetic și fără argumente. Cei care ar trebui să fie mai lucizi, care să dea răspunsuri frământărilor noastre, se ceartă indecent și sfidător pentru putere. Niște tineri necopți au dobândit puterea și nu știu ce să facă cu ea. Ba știu. Se învârt în jurul unor preocupări suficient de misterioase. Se derulează o serie de gafe de începători, care sunt iertate tot de cei care le-au făcut. Sunt aroganți. Simt un dispreț față de compatrioți. Tot aștept să se maturizeze în funcții, și tot amatori rămân. Tineri subțiri cu pretenții europene. Că de acolo își trag seva unei părți a guvernării. Chiar nu au oameni care să-i sfătuiască?
Am stat pe gânduri, am mai vorbit cu oameni odihniți la minte, și nu-și explică, cu toată pandemia, batjocura pusă pe morții noștri. Am văzut scene incredibile. Care ponegresc o tradiție a înmormântării la români. Cu toată pandemia, se puteau găsi forme decente de a conduce pe ultimul drum pe cei apropiați. Cutremurătoare rămâne înmormântarea marelui pictor Liviu Lăzărescu, portretistul Papei. Dorind să fie îngropat lângă părinți și soție în comuna Mărtinești – Hunedoara, drumul mașinii funerare din București în satul natal a trecut prin incredibile peripeții. Așa că a ajuns spre seară. Un buldozer a răscolit pământul din jurul mormintelor. Se făcuse întuneric. Buldozeristul a aprins farurile și sicriul a fost coborât în groapa diformă. În jur, preotul și câțiva oameni. Toate acestea se întâmplă în lumina unor decizii aberante venite de la câteva birouri ministeriale. Cel cu creionul mai ascuțit este ministrul sănătății. Care este un produs prefabricat. Dar de neclintit din funcție.
Ceea ce văd eu, ca toată lumea, omul este străin de domeniu. Dar ce contează! Se țes multe scenarii în jurul bățoșeniei lui. Deși evacuează bolnavi în miez de noapte, cu scene grotești, nimeni nu se înduioșează. Doar vorbe televizate. Apoi aflu că el are mandat să privatizeze spitalele românești. Oare? Cert este că actualii guvernanți nu prea sunt preocupați să salveze o țară și un popor. Deși au jurat credință României. Unii nu au pus mâna pe Biblie. De aceea, calvarul pe ultimul drum al semenilor noștri nu-i privește. Vorba confratelui Cornel Nistorescu: asta nu-i guvernare! Este o cacialma grosolană, o glumă politică proastă, o ieșire din istorie, o comedie la marginea Europei și un mare pericol pentru integritatea țării. Unii vorbesc de o rețea supra-pusă. Cine poate ști?
Se aude vocea puternică a tăcerii. Și calvarul ultimului drum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu