Exista pe vremuri o glumiță banală, care circula prin almanahuri: ”Și-acum o să vă ilustrez ce-am în minte, spuse profesorul ștergând table.” Cam așa mă gândesc că o fi și cu hemoragia de emoticoane inserate în texte care s-ar dori serioase sau… măcar cu un umor serios. Adică: ”Nu prea am cuvintele la mine, dar mă salvează o imagine. Emoticon am în cap, emoticon pun în text.”
Când eram copii și, prin joc, părinții noștri dascăli ne învățau limba română, scriindu-ne de mână tot felul de scrisorele în care, în locul unor cuvinte, inserau câte un mic desen. Desenul, făcut din creion sau pix, avea rolul de a ne provoca să ghicim cuvântul lipsă. Niciodată desenul nu era imaginea cuvântului de dinaintea lui, ci reprezenta o ghicitoare în sine. Toate acestea reprezentau un mod de a ne stimula imaginația, intelectul, reacția, creativitatea. Și reușeau…. Pentru că noi trebuia să ghicim imaginea, să o potrivim în context, să-i dăm sens. Și, când sensul apărea, eram fericiți. Ne simțeam elevi de nota zece. Și unii dintre noi chiar eram.
Acum, citesc prin atât de permisivul mediu on-line (adesea pe pagini cu pretenții oficiale) tot felul de texte peste care se revarsă hemoragii de emoticoane, care mă enervează, mă chiar agresează ca simplu cititor dar (cred eu) și ca bun cunoscător al limbii române. De ce mă agresează? Pentru că sunt greșeli. Pentru că, dacă se vorbește despre ”casă” lângă cuvânt apare un emoticon cu o casă, dacă scriem ”floare”, hop și imaginea cu floarea. Etc., etc., etc…. până te plictisești. Pentru că mi se pare că mă tratează ca pe un tâmpit pe mine și pe cititori. Nu, nu e cazul ca, dacă se scrie despre copac să ni se pună și un desen. Chiar știm cum arată copacul. Pentru un om de comunicare, pentru un filolog, pentru un om cu un dram de cultură, un asemenea limbaj supără prin reliefarea flagrantă a tautologiei și a redundanței, prin repetarea prin cuvânt și imagine a aceluiași mesaj. Cine a trecut pe la școala de comunicare știe că pentru așa ceva îți cam pici examenul. Pe de altă parte, pentru un om neavizat, pentru un cititor sub medie devine agasant baletul printre cuvinte și imaginea lor. E ca și cum, cineva total lipsit de umor s-ar apuca să explice bancurile…
De ce m-o fi ducând cu mintea la celebra replică a lui Marin Moraru, spusă într-o dulce limbă moldovenească în filmul ”Actorul și sălbaticii”: ”Monsieur scriem, monsieur zâșem?” Poate pentru că îmi vine și mie să spun. ”Emoticon scriem, emoticon zâșem...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu