De aș fi fost „Domnul Trandafir”...

  

Sunt multe supoziții și presupuneri despre soartă, dar credeți-mă  că unele ”planuri” făcute de-a lungul vieții  se dovedește  că probabil  acel scenariu nu era al tău și tu, un mânat de soartă ”pe drumul vieții”  constați că CINEVA a decis cu totul altfel,  ce-ți schimbă viața și nu presupunerile sau visele. La ”averea”  ce o poseda familia mea eram sigur că voi fi miner, deoarece era singura școală gratuită pe atunci. Nu am văzut vreo mină, dar la 14 ani cu pantaloni scurți și sandale, lăcătușul Szabo Laci  m-a ”introdus pe propriu spate” în galeria Nepomuk.

    Terminând școala, am revenit la Mina Rodna, unde am făcut  mai multe profesii și  am primit în final un orizont pe care-l deserveam ca ”lăcătuș de orizont”. După doi ani, am purces la Baia Mare, de unde am dorit să-mi scot actele că am absolvit  acea școală de mineri.

    S-au întâmplat niște coincidențe  și am fost angajat chiar în zi de duminecă la E.M. Săsar, unde  la fanfară s-a ivit loc exact la instrumentul la care cântam și eu la fanfara din Rodna, apoi datorită unor schimbări, fiindcă fluctuația era foarte mare și nu aveau lăcătuși la morile din ceanurație, așa că până la armată am muncit aici. Nu mă plâng, dar în mori barele erau de 300 kg și doar doi inși puteau intra în moară.

    Între timp m-am văzut și îndrăgostit, că doar nu era să plec în armată și de mine să nu  își mai aducă nimeni aminte de mine. Cât de îndrăgostit eram pe perioada armatei i-am trimis 49- de scrisori.

    Am venit din armată, unde am avut oarece  evidențieri și ajungând aici aflu că, după nu știu câți ani, iar se deschid Școlile Tehnice de Maiștri, dau examen și intru pentru doi ani la Școală,  Pe vremea aceea  când se puneau bazele industriei grele, aveam multe  de asimilat, dar și profesori  ce ne priveau ca pe proprii lor fii.

    Preocupările noastre școlare aveau scopul de-a  cunoaște industria ce se  dezvolta și eram, după cei care au reconstruit ȚARA după război, noi constructori ai acestei țări industrializate, așa că cercurile școlare au devenit Sesiuni de Referate și proiectele de sfârșit de an, era conceperea unei mașini funcționale, de către fiecare elev.

    A fost minunat să vezi o sală cu machetele unor utilaje, care nici nu se fabricau  în țară, dar ele aveau circuite de lucru, de aceea a fost solicitată Școala să le trimită la Expoziția realizărilor naționale TIBCO-68.    

Școala s-a terminat și au luat ființă Liceele tehnologice de 5 ani care scotea tehnicieni, pe care-i doreau și foarte deștepți, ei fiind oamenii care vor face Industria grea în țara noastră.

    Cineva a găsit un punct slab la  ”graficele de rotire de la practică” și au propus ca de astfel de rotire pe utilaje să se facă sub coordonarea unui maistru specialist.

    Ca o minune problema s-a rezolvat de la o zi la alta. Eram deja angajatul Electricii de două zile, când am fost convocați la școală, unde 8 dintre maiștrii au fost  desemnați în noul rol de ”Responsabil de practică”.   

 Dar ca să intru în ”cămașa” unui astfel de om, mi-au trebuit să dau 53 de examene de : politică, profesionale cu specializare în Studiul Muncii la București, Pedagogie cu prof. Linul la Cluj Napoca, cu prof. Maghiari la Hunedoara și  siguranță minieră la ICPMN-Baia Mare.    

Deci anii treceau și aveam 30 de ani de muncă și toate gradele didactice, când lucrând într-o după amiază cu elevii la niște invenții (confirmate de Șeful de catedră mecanică dr.Iliaș de la Institutul de mine Petroșani) vine prof de serviciu și-mi  spune că am invitație din partea directorului Fornade să particip la acea ședință. Eram în halat, lucram cu elevii și nici nu l-am dat jos, crezând că s-a defectat  ceva, deoarece directorul știa de ce nu-s la ședință. Cum am intrat, nu m-am așezat și directorul prezenta  la ședința PCR situația dezastruoasă a unei clase de liceu, din anul III.  Eu, practic, nu aveam nici o tangență cu acești elevi, nu-i știam deloc.

    În  clasă au rămas doar 23, din care 11 erau amenințați să repete anul iar 7 să fie exmatriculați pentru absențe. Mai mult diriginta lor era șefa catedrei de limbi, o profesoară cu grade didactice, care preda româna.  În final mi-au transferat această ”diriginție” mie, cum se spunea, să-mi rup eu gâtul, nu profesoara de română... Niciodată nu m-am simțit mai descumpănit ca atunci.

    Vin de la munca unor invenții că probabil trebuie să  pun o siguranță și primesc o clasă, pe care n-o cunoșteam, era peste norma didactică și eram în luna martie...  Nimănui nu-i doresc o astfel de ”premiere” și nici ura colegilor, care am primit-o fățiș și fără menajamente...

    Dar clasa nu trebuia desființată, deoarece doar cu 2 ani în urmă rezultatele Liceului  nostru au fost mai bune ca ale Liceului Șincai, drept care am primit Ordinul Muncii cl. III-a.

    Ce să vă spun, nu-mi râdeau toți în față, dar îmi zâmbeau când mă întâlneau...

    A doua zi, încă înainte de ora 7, doamna șefă de catedră, cu o colegă, mă așteptau  în sala profesională, să-mi facă reeducarea,  mișcare la care ele erau vinovate și am ascultat vocabularul a două profesoare de română...Am scăpat ”salvat de clopoțel”, de dușul de ”limbă română”...

    Și matematica a avut o profesoară ca purtătoare de cuvânt, care preda la clasă și mi-a strigat spunându-mi că :”Dacă un elev din această clasă va intra, când va la o facultate,  ea, doamna profesoară, mănâncă cartea de matematică”...

    Cei doi ani s-au scurs greu și cu multe și mari emoții și nervi. Au intrat 9 absolvenți  la universitate în primul an  și 5 în al doilea. Era o satisfacție egoistă, dar  sufletul mi s-a liniștit când o parte dintre colegii profesori și-au cerut scuze pentru lipsa de tact.

    Acum ne duelăm noi doi, ea este poetă, eu mai scriu ceva proză... Doamne, mulțumescu-ți că i-ai iertat pe toți !

    Toma G. Rocneanu