Un mare și din suflet mulțumesc, poetului Adrian Donca!

 

PREȚUIRE ȘI RESPECT PROFUND, ADRIAN DONCA...

sau

Timp, care îți pui amprenta trecerii...

 

Motto:

„Suntem și noi râuri

și destinul ne duce

spre marea sărată,

spre oceanul adânc"

(Adrian Donca)

 

Un mare și din suflet mulțumesc, poetului Adrian Donca, pentru volumul primit cu „dedicație și iscălitură". Este vorba despre volumul „Poezii. Amprente peste timp", apărut în condiții grafice excelente, la Editura Maestro Tip, Fersig, 2023, ISBN 978-606-8813-66-0, 228 p., având o prefață semnată de către poetul Vasile Morar - „Când poezia își aduce aminte de noi".

Gânduri limpezi, culese din glasul sincerității și din seninul sufletului, versuri care impresionează și emoționează - asta simți parcurgând paginile prezentului volum. Am avut marea bucurie să îl am oaspete, pentru câteva clipe, sâmbătă. Nu a venit singur, ci însoțit de prof. Ioan Săcăleanu. Ai vrea să ai asemenea oaspeți. Regretul meu a fost că nu au avut mult timp la dispoziție. Și, iar spun: „Of, timpule! De ce nu ne ierți în fuga ta!".

Poezii mai noi sau altele care și-au așteptat vremea tiparului, lin curgătoare din clepsidră, frământări cuminți care îi dau sufletului, bucurie.

Așa a înțeles autorul să își marcheze trecerea prin viață, lăsând posterității și literaturii, prin glasul sufletului, șoapte sau frânturi din sinceritatea versului. A ales drumul cel bun! A stat pe gânduri multă vreme. O dovedesc poeziile scrise în urmă cu ceva vreme. Nu aș zice în lumina tinereții, pentru că Adrian Donca este un tânăr. Dacă ar fi să caut motiv de a reproșa ceva, singurul de care m-aș lega, ar fi faptul că s-a hotărât să-și publice creațiile abia acum, dar, vorba românului „mai bine mai târziu, decât niciodată!", nu-i așa?

Adrian Donca, ești un puternic și te felicit pentru acest pas, dar cu siguranță alt fel stăteau lucrurile dacă debutul tău era cu ani în urmă. Își are și așteptarea rostul său. O dovadă că Cenaclul literar „Adrian Paunescu", de la Hideaga, condus cu artă și măestrie de către prof. Ioan Săcăleanu (adânc respect!), are rezultate foarte bune. Acolo ne-am cunoscut și, credeți-mă, m-a convins de valoare și calitate literară din prima clipă. L-am încurajat. I-am apreciat talentul și l-am susținut.

Îți mulțumesc pentru că mi-ai dat și mie șansa de a face parte din marea ta bucurie, cerându-mi câteva referințe. Eu, am crezut de cuviință să numesc cuvântul meu ,,Adrian Donca - amprente peste timp înspre tine, anotimp meditativ sau Meditativ, poetul, își pune amprenta sufletului în timp". În fapt, este un poem îngemănat. Și vom onora promisiunea, de a cuprinde aceste gânduri și în revista „Din vatra satului" și în volumul „Antologie de texte. Recenzii de cărți - personalități ale literaturii contemporane. Sincerus verba" - în colaborare cu Gelu Dragoș și poetul popular Nelu Danci.

Deocamdată, atât! Aștept revederea literară cu cei de la Hideaga. Acest Cenaclu literar, „născut", aici, la Hideaga, își are propria istorie. Și, va face istorie, fără tăgadă. Timpul își va pune amprenta sa asupra lucrurilor, așa cum ne arată și poetul Adrian Donca.

Gândul bun să te însoțească în lumină și cuvânt netulburat. Muzele și mirul să te vegheze mereu. Rugăciunea să rămână în seninul trecerii timpului cernut printre veacuri, amprente și versuri.

Dacă veți avea bucuria lecturii acestui volum, „Poezii. Amprente peste timp", veți descoperi și cine este Adrian Donca. Recomand poemul „Oare, cine sunt?", p. 158. O mică frântură vă dăruiesc și eu, citând, poetul:

„N-am identitate, nu știu cine sunt.

Când ceru-i larg și necuprins și plin de stele

Nu știu de ce sunt rob pe-acest pământ,

De ce sunt prizonier în trup, doar visele se plimbă printre ele.

 

Nu știu din ce scânteie de gând am apărut,

Nu știu de ce trăiesc dacă-i sortit să mor.

Nu-i clar de unde plec și unde-ajung,

Nu știu de unde izvorăsc, din ce izvor".

 

 

 

CÂND PLÂNG PRIVIGHETORILE?

(poem-replică, autor Vasile Bele)

 

Am întrebat vântul - dacă privighetoarea plânge?

„Da! De bucurie!” mi-a răspuns ecoul

pierdut printre clipe de emoție.

„Da! De fericire!” - mi-a răspuns

răsăritul unui curcubeu.

„Da! De împlinire!” - mi-a strigat, în fugă,

foșnetul unui zâmbet…

 

Am stat în loc și am privit ecoul

- se ducea să mai prindă

din libertatea unui veac

Aș fi oprit răsăritul pentru a înveșnici

tinerețile unor muze.

Nu am avut această putere! Am rugat zborul

spre libertatea din cuvânt să-mi fie ajutor

Mi-a fost potrivnic... nu-mi auzea rostirea

nu-mi găsea pasul trecut prin roua dimineții viitoare...

 

Am întrebat roua - dacă privighetorile plâng?

„Da! Când sunt răstignite în cuvinte ce pătrund

infinitul mult prea timpuriu!”,

            mi-a răspuns roua.

„Da! Când izvorul de mir își pierde umbra printre clipe

ce atârnă de stele!”,

            mi-a răspuns clipa.

„Da! Când zborul spre cuvânt devine umbră

și este dezlegat dintr-un asfințit de fericire!”,

            mi-au șoptit stelele…

 

Am chemat la izvorul clipelor născute din flori de crin alb

privighetoarea. Nu a venit... mi-a răspuns clipa dintr-un azi

aflat pe drumul spre tine cuvânt

și m-a poftit să ascult glasul zâmbetului

Nu-l auzeam! Poate trebuia să prind

clipele într-un buchet...

așa voi face - sâmbăta viitoare.

Il voi duce la Slănic-Moldova

și voi întreba izvorul viselor

dacă au adormit muzele?

dacă au văzut privighetori plângând?

dacă au întâlnit în drumul lui poetul zburând printre muze?

Du-te clipă de visare în frumoasa Cetate - spune-i poetei

să adune cuvinte și culori într-un balsam

să le dăruiască privighetorilor și stelelor

să culeagă roua tinereții înveșnicite în frumusețe

dinspre Slănic...

 

Ecoul-mire îmi răspunde

„privighetorile nu plâng!

ele culeg vise și adună maci înfloriți

ele dansează cu valul zâmbetului

roua-mireasă îmbrăcată în haină de iasomie

mi-a trimis răspuns pe-un bob de fericire

caută-mă printre rânduri și-apoi culege

miresmele toamnei verzi”...

 

Am rugat sărutul sfințit cu rouă neîncepută

să cuprindă zările și să ducă poruncă muzelor

acestea să prindă rădăcini în veșnicia poetului

prins în hora versurilor

„cu florile amintirii la ureche”.

pentru ca dansul următor

să-mi fie dedicat mie

cel prins „în vârtejul timpului”

prea repede curgător în clepsidra trecerii

și să-mi ofere un veac de libertate

iar simfonia scrisă în re minor din

„notele vocii mele” să răsune peste tine emoție liberă...

 

Și-acum… voi închide versul în libertate

rugând visarea să nu adoarmă lângă rouă

strigând cuvântului să zboare

să nu aștepte, să nu privească înapoi

să nu se destrame, să dăinuiască peste veacuri

alături de poeta din Slănic… Să alerge printre

emoțiile vieții și să adune amintiri de mir

în buchet de cuvinte care nasc lacrimă

patimă, timp și anotimp, floare călătoare

răsărit și asfințit, tăcere răstignită la răscruce

atunci când „privighetorile nu plâng” (2022), răsare lumină

crește lacrimă, se scrie vers, se zidește emoție…

VASILE BELE,

Chiuzbaia, 16.07.2023