Rădăcinile și crengile

                                                                         de Gheorghe Pârja

Dimineața, când trec prin redacția ziarului nostru, aflu de la colega Delia starea de spirit a Mariei, fiica ei, studentă în Olanda. Mama este pornită să-mi spună detalii din viața de tânără româncă, cu izbânzi evidente în devenirea ei. Sunt extrem de atent la informațiile matinale ale Deliei, spuse atunci când se potrivesc, deoarece și eu, noi, am petrecut o experiență similară, care acum s-a maturizat. Nu am întrebat-o pe Delia, din respect pentru decizia Mariei, dacă fiica ei se va reîntoarce în România, ori va opta pentru Vest. Eu, trecut prin vreme, cu pilde în familie, nu îmi permit să dau sfaturi. Chiar aș fi caraghios în lumea asta deschisă. Mă mulțumesc să constat. Dar nu-mi ascund îngrijorarea cu destinul acestei țări în care trăiesc dacă plecarea românilor va fi în continuă creștere. Ne rărim, ne rărim!

Pe an ce trece caut să înțeleg acest fenomen, din această lume. Îmi amintesc de lecturile mele istorice, despre migrații și imperii cuceritoare, în care popoarele mai mici, cu diriguitori visători, au avut de suferit. Am avut și noi aceste sincope istorice. Dar și demnitatea, care a făcut posibilă România de astăzi. Dar, mai nou, istoria despre poporul român, învățată la școală, nu are fiorul profund identitar. Pe acest fond, ascult cu mare atenție ce gândesc tinerii români despre viitorul lor. Mie nu mi-a dispărut din minte modelul pașoptist. Când tinerii feciori de boieri mergeau la studii la Paris și Viena și veneau acasă pentru a face România modernă.

Istoria nu se repetă întotdeauna. Așa că formele trecutului nu se potrivesc și în vremea asta. Am aflat o statistică ce spune că sunt aproape 35 000 de studenți înscriși anual la universitățile din Vest. Sunt atrași de experiența studențească occidentală, de variantele de carieră, sau pur și simplu în căutarea unor specializări care la noi nu există. Așa, cei mai buni aleg drumurile străinătății. Da, unii dintre ei, cum vedem în jur, nu se mai întorc. Am avut ocazia să stau de vorbă cu tineri români din colegii băimărene care râvnesc la descoperirea altei lumi, din motivele amintite mai sus. Dar sunt și alte porniri.

Educația mea, cu principii mai autarhice, i-ar dori veniți acasă. Că drumul spre casă nu cunoaște anotimpuri. Dar destinul celor tineri nu poate fi jucat la masa unor clișee. La ruleta puterii. Din acest punct de vedere sunt de acord cu libertatea de a alege. Am notat în ultima vreme păreri ale tinerilor plecați prin lume. Am reținut opinia tânărului Remus Oprea, student la Universitatea din Milano. După ce a povestit timpul de acomodare cu orașul italian, cu costurile anului academic și a unei camere de cămin, cu apropierea colegilor, cu atenția sporită de a nu fi declasat din condiția de bursier. După luni de zile, pe care le-a petrecut între cămin, sălile de curs, bibliotecă și supermarket, a început să descopere orașul. Odată cu cunoașterea aproximativă a vechiului burg, începe agitația găsirii stagiilor de lucru prin marile bănci, că Remus este student la finanțe.

Dacă prinzi un loc la Londra, îți faci bagajul și pleci la Londra. Așa că până să-ți fie dor de România îți este dor de colegii din Italia. Dar nu uită să spună că niciodată nu s-a despărțit de rădăcini. Copacul cu multe crengi, cum este destinul tânărului român, crește viguros în aerul străinătății. Așa că tânărul spune că după câțiva ani petrecuți pe meleaguri străine, opțiunea de a te întoarce în țară aproape nu există. Că ai investit prea mult în tine, ca să te întorci acasă pe salariu de câteva mii de lei. Oricât te-ar striga România din vârful munților, preferi să lupți acolo, departe, pentru un trai mai bun. Fenomenul, pentru mine dramatic, îl pun sub semnul schimbării lumii acestei părți estice de Europă și nu-l pot cuprinde în cuvinte puține. Dar sunt convins că așezarea României în rândul țărilor care asigură forță de muncă și inteligență pentru Vest este o realitate.

Tânărul Avram Petcu este student la Dijon, la Facultatea de informatică. Părinții i-au deschis porțile spre Occident. Se simte bine în spiritul universitar francez, care este mai relaxat. Avram îmi dă de veste, la curiozitatea mea cu pilda pașoptistă, că nu are de gând să se întoarcă în țara natală. Dimpreună cu grupul românesc de la Dijon, doresc să atace Parisul. Întorsul acasă nu intră în programul lui de viitor. După ce trăiesc o vreme în Vest, tinerii își dau seama că ceva nu merge în țara lor. O masterandă la Universitatea din Copenhaga, în științele naturii, Sandra Pricopie, mărturisește că este îndrăgostită de felul cum este organizată Danemarca, de toate politicile sale ecologice, de sistemul universitar fabulos. Dar îmi oferă și mie o alinare de gândire, ceva din titlul acestui text. Adică rădăcinile.

Ne spune Sandra: „Câtă admirație aș avea pentru Danemarca, am știut că n-am venit aici să stau. Nu pentru că iernile sunt lungi, ci pur și simplu îmi iubesc țara.” Până mai stă în țara lui Hamlet, și-a cumpărat o bicicletă și pedalează până la Canal, la Mica Sirenă. Îi spun Sandrei că și eu am fost acolo. Da, cam asta este relația dintre rădăcina copacului și aventura crengilor lui. Cât despre Maria Deliei noastre, vă promit că o să o întreb despre mersul astrelor pe cerul sufletului ei.