Actul de unificare a românilor din cele două provincii,
Moldova şi Ţara Românească, a avut loc într-un context internaţional foarte
complex. Deteriorarea relaţiilor externe existente între cele două imperii –
rusesc şi turcesc – a dus la ocuparea Principatelor Române, Moldova şi Ţara
Românească, de către ruşi. Această situaţie a adîncit criza externă. Celelalte
puteri europene, precum Austria, au avut o poziţie fermă în apărarea
intereselor în zona de Sud-Est, teritoriu ameninţat a fi controlat de Rusia sub
aspect comercial (în special asupra Dunării de Jos). Deşi Conferinţa de Pace de
la Viena nu a reuşit să pună capăt litigiilor, puterile occidentale au luat
decizii importante referitoare la viitorul Principatelor Române. În acest sens,
ele au desfiinţat protectoratul Rusiei, au respins pretenţiile otomane la
suzeranitate şi au confirmat autonomia Moldovei şi a Ţării Româneşti, mergînd
pînă la propunerea de a se redacta o nouă Cartă a Drepturilor. Negocierile
ulterioare i-au adus pe aliaţii occidentali şi pe ruşi la masa tratativelor de
pace la Paris, în 1856, unde s-a semnat Tratatul care punea capăt războiului.
Deşi erau, încă, sub suzeranitatea Imperiului otoman, Principatele Române au
beneficiat de protectorat din partea marilor puteri, care interziceau
imixtiunea oricărei ţări în problemele interne ale acestora. Toate statele
semnatare, inclusiv Turcia, au recunoscut independenţa Principatelor Române,
dreptul fiecăruia de a avea o armată naţională, de a emite legi şi de a face
comerţ liber cu alte ţări. Ele au creat o comisie specială de anchetă, care s-a
deplasat la Bucureşti pentru a strînge informaţii şi a face recomandări asupra
noii forme de guvernămînt a Ţărilor Române. S-a hotărît şi crearea unei Adunări
Consultative speciale, ad-hoc, în fiecare Principat, cu misiunea de a face
cunoscută comisiei părerea publică asupra tuturor problemelor importante.
Cedarea sudului Basarabiei de către Rusia a sporit
tensiunile deja existente în relaţiile ruso-române. Să ne amintim că nici
moldovenii şi nici muntenii nu se împăcaseră, niciodată, cu anexarea acestui
străbun teritoriu românesc în anul 1812. Intelectualitatea românească a fost pe
deplin conştientă de rusificarea neîntreruptă la care au fost supuse Biserica
Ortodoxă, învăţămîntul şi viaţa culturală de către un regim autoritar, dar ea
nu a dispus de mijloace pentru a pune capăt acestui proces de asimilare. În
urma Unirii şi a Independenţei Principatelor Române, Basarabia a devenit mărul
discordiei în calea relaţiilor normale dintre România şi Rusia. Campania
electorală desfăşurată în Moldova, în perioada 5-17 ianuarie 1859, a dus la
alegerea unei Adunări favorabile Unirii, prin victoria colonelului Alexandru
Ioan Cuza. Chiar dacă în Ţara Românească Adunarea a fost dominată de
conservatori, care erau puternic scindaţi, deputaţii de aici au hotărît să-şi
declare sprijinul faţă de Unire prin alegerea ca domnitor a lui Cuza. Votul de
la 24 ianuarie 1859, din Bucureşti, în favoarea acestuia a fost unanim, astfel
încît românii au realizat Unirea, de facto, prin propriile forţe şi prin
respectarea Convenţiei de la Paris. Deşi Austria şi Turcia au ridicat obiecţii
– pe ansamblu, puterile occidentale, influenţate de Napoleon al III-lea, au
votat la lucrările Conferinţei de la Paris, desfăşurate la 26 august – 7
septembrie 1859, pentru acceptarea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza,
recunoscînd, astfel, că avîntul Unirii celor două Ţări Române era de
nestăvilit. Termenul de România, care era deja folosit în mod neoficial cu referire
la un stat unitar, situat între Marea Neagră şi Munţii Carpaţi, a devenit,
acum, numele curent al Principatelor Unite şi a fost folosit în documentele
oficiale ale ţării. Răspunzînd, într-un adevărat jurămînt de credinţă dat
Poporului, Domnitorul ales a declarat: „Jur în faţa Ţării că voi păzi cu
sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite că, în toată domnia mea,
voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate şi că nu voi avea
înaintea ochilor mei decît binele şi fericirea Naţiei Române”. Într-adevăr, el
a răspuns cu demnitate la toate problemele de politică internă şi
internaţională a României, punîndu-şi în evidenţă marea personalitate, spiritul
de dăruire pentru apărarea cauzei poporului nostru, a idealurilor de a trăi într-o
patrie liberă, unitară şi independentă. Prioritatea Domnitorului a fost Armata,
prin unificarea ei, adoptarea Codului Penal, dezvoltarea armelor existente
(cavalerie, artilerie, infanterie) şi constituirea armei tehnice de geniu
pentru formarea specialităţilor militare necesare armatei şi societăţii
(îndeosebi comunicaţiile terestre). De asemenea, el a adoptat Legea pentru
organizarea puterii armate, Legea recrutărilor şi a Regulamentul pentru
instruirea gloatelor şi formării cadrelor militare, instituirea decoraţiei
„Ordinul Unirii”, cu deviza Armatei Române „Onor şi Patrie”, precum Drapelul
Naţional. Numai astfel a fost în stare Armata României să răspundă intereselor
şi idealurilor naţionale, în ciuda precarităţii resurselor financiare de care
dispunea tînărul stat şi a temerilor manifestate de marile puteri. Acestui mare
Domnitor, românii îi datorează adîncă recunoştinţă şi pentru reformele sale în
domeniul Bisericii, administraţiei, pentru introducerea alfabetului latin,
ridicarea ţăranului din starea de iobag la cea de proprietar şi cetăţean,
pentru învăţămînt, C.E.C., recensămîntul pentru organizarea localităţilor
rurale şi stabilirea numelui de familie, democratizarea societăţii române,
înălţarea demnităţii Neamului şi a Ţării în deplină concordanţă cu statele
occidentale. Astăzi, sărbătoarea Unirii Principatelor ne găseşte, din păcate,
mai dezbinaţi ca oricînd.
MARCELINA PĂTRAŞCU
Lector univ. dr. în Istorie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu