joi, 23 ianuarie 2014

ZECE ORI PATRU EGAL 40 DE MUCENICI

Nu toamna a trecut, e-n loc de iarnă,
Măcar şi ciorile de ar fi albe,
E-o vreme de-n pahar se mai şi toarnă
Şi ochelari prietenii au salbe.
Îţi vine să rupi perne de au fulgi
Şi să te joci cu tine în oglindă,
La mine, draga mea, când o s-ajungi,
Şi mie mâna să mi se întindă.
Păcate sunt făcute zi de zi,
A sa credinţă omul o tot uită,
De negândite-atâtea erezii,
Nici nu mai ştie ce să mai promită.
Se duce timpul, parcă-i călător,
În urmă nu rămâne nici o urmă,
Că nu păşim crezând în viitor
Şi nu muncim, noi cerem ca o turmă.
Noroc că pot să mai zâmbesc prostiei,
Eu sunt nimic fără de Tine, Doamne,
Dar nu mă linguşesc, că omeniei
Nu poate nimeni să îi pună coarne.
Şi de vă spun din suflet ce mă doare
Şi folosesc şi vorbe de ocară,
Cădeţi ca fulgi şi fiţi ca o ninsoare,
Că Ţara asta încă-o să ne doară.
Şi nu simţim prin ce-a trecut Iisus,
Nemeritata dinspre El iertare,
Noi nu gândim la El privind în Sus,
Decât când cineva mai drag ne moare.
Eu am să scriu de fiecare dată
Cât am să pot, că prea ne mor poeţii,
Nu că-s poet, nu am să cred vreodată
Că au ajuns să-mi fie scrişi pereţii.
Eu vă iubesc şi-s prost ca nimeni altul,
Poate-s născut cu sila, prea devreme
Şi n-am să cer un loc la Preaînaltul,
Ci doar atât, la El să mă tot cheme.
Am să las vieţii un urmaş bărbat
Şi mama lui să-i fie peste timp,
M-am tot jucat cu slova, m-am jucat
Şi voi fi viu în orice anotimp.
               
              CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ
         21 ianuarie 2014, între 17.00 – 18.00     

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu