Nu toamna a trecut, e-n loc de
iarnă,
Măcar şi ciorile de ar fi
albe,
E-o vreme de-n pahar se mai şi toarnă
Şi
ochelari prietenii au salbe.
Îţi
vine să rupi perne de au fulgi
Şi
să te joci cu tine în oglindă,
La
mine, draga mea, când o s-ajungi,
Şi
mie mâna să mi se întindă.
Păcate
sunt făcute zi de zi,
A sa credinţă omul o tot uită,
De
negândite-atâtea erezii,
Nici nu mai ştie ce să mai promită.
Se duce timpul, parcă-i călător,
În
urmă nu rămâne nici o urmă,
Că
nu păşim crezând în viitor
Şi
nu muncim, noi cerem ca o turmă.
Noroc
că pot să mai zâmbesc prostiei,
Eu
sunt nimic fără de Tine, Doamne,
Dar
nu mă linguşesc, că omeniei
Nu
poate nimeni să îi pună coarne.
Şi
de vă spun din suflet ce mă doare
Şi
folosesc şi vorbe de ocară,
Cădeţi
ca fulgi şi fiţi ca o ninsoare,
Că
Ţara asta încă-o să ne doară.
Şi
nu simţim prin ce-a trecut Iisus,
Nemeritata dinspre El iertare,
Noi nu gândim la El privind în Sus,
Decât când cineva mai drag ne
moare.
Eu am să scriu de fiecare dată
Cât am să pot, că prea ne mor
poeţii,
Nu că-s poet, nu am să cred vreodată
Că
au ajuns să-mi fie scrişi pereţii.
Eu
vă iubesc şi-s prost ca nimeni altul,
Poate-s născut cu sila, prea devreme
Şi
n-am să cer un loc la Preaînaltul,
Ci
doar atât, la El să mă tot cheme.
Am
să las vieţii un urmaş bărbat
Şi
mama lui să-i fie peste timp,
M-am tot jucat cu slova, m-am
jucat
Şi
voi fi viu în orice anotimp.
CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ
21
ianuarie 2014, între 17.00 – 18.00
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu