CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ - EŞTI CA O CAZARE

Iubito, privesc cerul şi va ninge,

Te-aş săruta, dar mi-e mustaţa rece,

Un ochi îmi râde, altul nu îmi plânge,

Cine cu mine astăzi s-ar întrece ?

Te crede lumea-a fi pe lângă mine,

Tu eşti la draci, şi prea mulţi kilometri

Şi tot ce-n cununie se cuvine

Ne-a mai rămas un doi pe unu metri.

Zâmbesc cum cred că ai să mai arăţi,

La-ntoarcerea la preafrumoasa mamă,

Să nu-nţelegi greşit, e Patria la porţi

Şi-ţi vei da seama cât te bag în seamă.

Că te-am băgat, dar n-ai intrat în veci,

Originea-i prea strâmtă pentru mame

Şi nici împinsă nu puteai să treci

De câte-organu` a trecut prin drame.

Aşa că stai şi tu pe unde poţi,

Că face câte şapte-o masturbare,

Tu să nu naşti şi eu să am nepoţi,

Că dendrologic nu e supărare.

Câtă prostie ocolesc pe stradă !

De parcă-n viaţă am intrat din mers,

Unde mi-s ochii să şi te mai vadă,

Când Dumnezeu dictează câte-un vers ?

Iubito, vine iarna, tu fii brează,

Că mi se rupe-n “paişpe”, conform an,

În gândul meu atâţia hibernează

Şi nu îi dă cazării nici un ban.