Clepsidra cu poeme

Exegeză la o carte

După opera poetului Vasile Popovici, am cunoscut poezia lui Vasile Bele, un alt poet (cu  bogată activitate literară), care a folosit cuvântul pentru tăinuirea misterului.

  „Poemul este un călător purtat de gând…şi tăcerea este un cuvânt”

„niciodată nu las gândul/ să se oprească la semafor”…

Aş spune că Vasile Bele este un poet solar, pentru că iubeşte răsăritul, ploaia binefăcătoare, („tânjesc după ploaie”) cărarea ninsă, care-i aminteşte de copilărie, de casa părinţilor.

 „Ziua cea mai fericită a fost cea în care am zărit pentru prima dată Soarele.”

„culoarea mereu verde îmi dă putere de-a merge mai departe”

 „Mă văd… plecând pe-o stea/ cu spatele spre lună/ cu faţa spre soare”, doar de acolo vin amintirile frumoase, perene.

Curcubeu, porumbel, răsărit, labirint…, sunt elemente ce întregesc tabloul poetic. Preaplinul eului liric a revărsat „a inundat cascada din mine” .

În paginile acestui volum regăsim şi poezia cu temă religioasă. Autorul abordează rugăciunea pentru a cere cu smerenie dreptul la timp, opera sa ilustrând concepţia lirică despre creaţie şi iubire. Artistul manifestă o supunere necondiţionată faţă de Dumnezeu, despre care crede că este singur în stare să ocrotească sufletul omului.  „Doar Dumnezeu mai crede în mine”.

Poetul înţelege că respectul pentru calităţile morale sunt dovezi de iubire faţă de Preaînaltul. Autorul este un pacifist – „voi ridica steagul alb în semn de supunere şi ascultare” , regretând  că „rugăciunea a lipsit şi ziua de post”, îşi propune:  „măcar în ultima secundă a vieţii/ să trăiesc ca un sfânt”;

„stând în genunchi… încerc încă să vorbesc cu Dumnezeu/ cu al meu iubit Dumnezeu.”  Printr-o subtilă introspecţie, el stă la sfat cu sufletul.  Vorbeşte cu sinele. Acest sine tăcut este lumina candelei sufletului său, este însuşi Dumnezeu, forma adevăratei cunoaşteri.

O altă temă pe care o abordează/surprinde poetul Vasile Bele este scurgerea implacabilă a nisipului din clepsidră, artistul meditează asupra efemerităţii omului în raport cu Timpul.

„Timpul curge fără greşeală/ timpul curge…şi curge…şi curge”…”blestem timpul”, „strâng fulgul în braţe/… sunt prea sfioşi prea timizi/ de această dată seamănă cu mine”. O sfioşenie pură, o strângere de inimă vecină cu durerea  zgândăreşte sufletul artistului. Dacă ar înţepeni cadranul cel de sus…

Autorul încheie un fel de armistiţiu cu timpul.

 „nu găsesc nicio  fereastră deschisă pentru a evada”, dar  „până se va stinge lumina….voi asculta muzica unui greier”

 „Mă bucur că afară ninge” 

Aceste versuri sugerează dorinţa de amânare a plecării, de preţuire a vieţii până la capăt. (Carpe diem; Mănânc şi plâng. Mănânc…)

„Azi vând iluzii dintr-o coşarcă/ n-am mers la târg din cauza/ stropilor de rouă/ să nu-i calc şi apoi să-i ucid/ să mi se reproşeze” 

„Stau de vorbă cu fulgul/ ce mă întreabă de ce n-am mănuşă” . Conversaţia cu fulgul, cu efemerul scormoneşte amintirile copilului-om. Poveşti care i-au legănat  copilăria, amintiri legate de părinţi, de casa în care a crescut, sapă adânc în sufletul poetului;  drumul către vechea casă , unde totul a rămas împietrit în timp, stârneşte melancolie, tristeţe. „Strâng fulgul în braţe”…

„aici părinţii nu au vrut să schimbe nimic /nici măcar cărările prin zăpadă”…

„s-a întors măicuţa acasă”

M-a frapat în poezia poetului Vasile Bele, elementul cărare:  cărările albe către casa părinţilor, cărarea de negură şi spini, cărările dorului, cărarea prăfuită,

cărarea ninsă, albă;

Imaginea potecii a fost aleasă pentru a simboliza drumul, viaţa, cărarea providenţială, pe care trebuie s-o străbatem necondiţionat.

Autorul acestui volum abordează motive lirice cum sunt trecerea ireversibilă a timpului, dragostea ca esenţă existenţială, destinul omului, grija pentru valorile morale şi pentru cel mai uman sentiment – iubirea.  Acea stare sufletească ce capătă puteri miraculoase asupra fiinţei, înălţând-o în centrul lumii.

 „ce frumos e afară…..de asta iubesc albul şi fulgii de zăpadă

fiecare fulg îmi spune cât mă iubeşte

doar ei…”

Ca să-şi păstreze intensitatea, iubirea trebuie să tot reînceapă, să perpetueze… Am găsit în versurile poetului ingenioase definiţii date acestui sentiment sensibil. Iubirea –suflet gol, gând ascuns, împlinire şi magie, spaţiu nesfârşit, rătăcire, zbucium, zbatere, cetate, lumină, armonie şi bucurie, râs şi plâns, suferinţă, gheaţă, durere, dilemă, miracol, dialog în doi, corăbii plecate, izvor nesecat…

Autorul volumului sondează necunoscutul şi prin antonimia cuvintelor lumină-întuneric, râs şi plâns, adevăr-dilemă, căldură-gheaţă, împlinire-amăgire etc.

Poetul  Vasile Bele se împacă, până la urmă, cu gândul trecerii, afirmând cu ironie fină că nimeni nu-i scutit de drumul drumului  „Călătorului îi stă bine cu drumul”, dar mai vrea, totuşi, puţină îngăduinţă… (un veac). 

„Cer să mai trăiesc măcar un veac pentru a mă putea împlini în iubire” şi-apoi, „inventarul vieţii are opisul numerotat/…doar cu roşul florilor de mac”, aşa că, îl poate uita pe poet, ca să-şi împlinească sacra misiune.

„Crezi oare că pot iubirea de aseară să o / uit pe raftul din bibliotecă?”

La biblioteca noastră, da. E creaţie literară.

Versurile de la sfârşitul poeziilor constituie o concluzie, o accentuare, o subliniere a ideii poetice.

Lipsa semnelor de punctuaţie dă libertate cuvintelor, nu îngrădeşte versul, nu pune hotar ori limită, el curge în celelalte ( ingambamentul –marcă a poeziei moderne), şi creează astfel o poezie interesantă, unică.

Prin intermediul volumului „Clepsidra cu poeme”, poetul Vasile Bele găseşte singura soluţie de supravieţuire spirituală care să învingă timpul şi să eternizeze simţirea umană.  Omul este efemer, poetul etern, ca şi opera/cartea sa.

Maria Vasiliu