Am studiat recent însemnările unor oameni politici de la mijlocul secolului trecut. Cei mai mulți, germani. Exista atunci un laitmotiv în preocupările acestora, care se regăsește și azi în aproximativ aceeași termeni. Estul Europei era perceput și este perceput și în prezent ca un spațiu vital al Vestului. Cu același nucleu, Germania. De ce?
Execeptând câteva mici colonii, între care Etiopia, unde nemții au comis un genocid pe care nici până azi nu l-au recunoscut, nucleul dur al actualei Uniuni Europene, având vocație imperială, nu a dispus totuși de un imperiu începând din a doua jumătate a secolului XX. Să nu uităm că Olanda și-a pierdut și ea, după primul Război Mondial, cea mai mare parte a posesiunilor de peste mări, nu însă și vocația imperială. Aceste state din vestul Europei au avut în permanență nevoie de un spațiu vital pe care să-l poată exploata din perspectiva resurselor, a piețelor de desfacere, a forței ieftine de muncă. De altfel, chiar expresia de spațiu vital este un apanaj al ideologiei germane, etichetată în prea mare grabă drept nazistă.
Ideea Uniunii Europene pentru prima dată a încolțit în mintea unuia dintre cei mai mari strategi geopoliticieni ai Germaniei, Otto von Bismarck. Apoi a fost dezvoltată în ample lucrări de către Germania nazistă. Joseph Goebbels, strategul propagandei germane, a elaborat chiar o lucrare amplă în acest sens. Iar Adolf Hitler, în însemnările sale, dictate aproape în fiecare seară, face frecvente referiri la o viitoare Uniune Europeană aflată sub patronajul Germaniei. Și creată în beneficiul acestui stat.
Fără a intra în vreo teorie a conspirațiilor și neîncercând să sugerez că pentru România este o proastă afacere integrarea în Uniunea Europeană, îmi exprim totuși convingerea că, dacă nu suntem atenți, noi și celelalte state din estul Europei riscă să jucăm exact rolul pe care ni l-a rezervat nucleul dur UE.
Ne aflăm la o răscruce. România și celelalte state est-europene se află într-un punct de inflexiune. În care fie estul Europei se emancipează și îi impune Vestului condiții egale, fie urmează să ia pentru mult timp poziția ghiocelului. Și să se supună necondiționat unor aparente rigori ale Vestului, care, finalmente, nu reprezintă altceva decât prinderea gâtului într-o zgardă și o lesă de dresaj.
Fondurile de coeziune ale Uniunii Europene, rigorile din ce în ce mai stufoase care le însoțesc nu reprezintă pentru niciunul dintre statele din Est un mijloc real de accelerare al unui proces necesar de emancipare. Nucleul dur al Uniunii Europene a creat acest mecanism și îl reglează permanent nu în sensul de a declanșa o dezvoltare accelerată a statelor din Est, foste comuniste. Obiectivul real este altul. Economiile acestor state trebuie mereu ridicate la nivelul cel mai convenabil și ușor de accesat pentru economiile Vestului. Astfel încât, conform necesităților nucleului dur UE, respectivele economii să poată absorbi cât mai mult din producția Vestului, să poată oferi Vestului cât mai mult din resurse și din forța de muncă din ce în ce mai calificată, în circumstanțe care să nu creeze nici măcar aparența unei colonizări sau unei subordonări.
Din această perspectivă, în România asistăm la două mișcări politice diametral opuse, care-și produc efectele atât în prezent, cât și pe termen mediu și lung. Pe de-o parte, se manifestă din ce în ce mai evident vectori care împing această țară către politici puse în slujba interesului național și, implicit, a unei emancipări politice și economice. Ne place sau nu ne place, în această perioadă ștafeta națională nu este purtată așa cum ar fi fost normal de către PNL și celelalte formațiuni de Dreapta, ci de către Stânga, reprezentată de către PSD. În acest context, ALDE nu are decât rolul de a legitima politicile PSD și de a profita în mod oportunist de pierderea de masă electorală înregistrată de Dreapta, tocmai pentru că refuză să întreprindă orice fel de acțiuni în direcția afirmării suveranității naționale.
Și fiindcă tot am atins acest subiect al suveranității naționale, cred că este importat să facem o distincție. Este evident că, în momentul în care am acceptat să intrăm și să ne integrăm în Uniunea Europeană, ne-am asumat și Acquis-ul comunitar. Ceea ce înseamnă să am cedat și cedăm în cotinuare o parte din suveranitatea națională unei identități și unei suverantăți de tip colectiv. Este prețul pe care fiecare stat european trebuie să-l plătească comunității din care face parte. Prețul însă trebuie să fie egal. Și direct proporțional cu beneficiile.
Raționamentul de mai sus conduce la un enunț foarte simplu. Și anume că România nu are dreptul să cedeze mai multă suveranitate din suveranitatea sa națională decât suveranitatea pe care oricare alt stat al Uniunii Europene o cedează în interes colectiv. România nu poate fi, dacă nu se transformă în colonie, mai puțin suverană decât, de exemplu, Germania. Iar Germania, dacă nu este hegemon, nu ar trebui să dispună de mai multă suveranitate decât România.
Și astfel, iată, am ajuns la cea de-a doua mișcare politică manifestată în prezent și care se află la originea uriașelor contradicții din politica internă a României. Este vorba despre o forță care acționează într-un sens contrar. Și care urmărește, sub pretextul unei mai bune integrări europene, aservirea politică și economică a acestui stat intereselor nucleului dur UE, iar mecanismul prin care se pune în mișcare această forță este tocmai pierderea dramatică de substanță a suveranității naționale. E dramatic că personajul politic aflat în fruntea acestei operațiuni de deturnare a României de la evoluțiile ei către emancipare europeană este chiar președintele statului.
Domnul Klaus Iohannis a semnat astfel un veritabil pact al diavolului cu cei care, fără să o afirme niciodată deschis, nu își propun altceva decât ca, sub o Europă a mai multor viteze, să transforme nucleul dur UE sub conducerea Germaniei într-un hegemon, care să exploateze printr-un colonialism modern statele din Est.
În timp ce, aproape inexorabil, cei care i se opun lui Klaus Iohannis și partizanilor politici ai acestuia împing România în direcția statelor de la Visegrad, care au devenit singura forță aptă să se opună cu succes colonizării. Pentru aceștia din urmă, un Visegrad 8 poate fi colacul se salvare. Pentru ceilalți, Visegrad 8 reprezintă o rebeliune. O ieșire din front. O dizidență care trebuie sancționată.
Războiul politic se poartă între aceste două facțiuni. Atât pe teren intern cât și pe teren extern. De aceea, o temă cum este cea a legilor Justiției are nu numai conotații excesiv politice, ci și conotații excesiv geopolitice.
Autor: Sorin Rosca Stanescu
Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu