ISBN: 978-606-668-219-0
Format: 11x18 cm
Număr de pagini: 184
Clasificare bibliotecă: CZU 821.135.1
*
'ÎNTOARCEREA PERENĂ' poate fi considerată o
continuare a cărţii 'Întoarcerea fratelui risipitor' (2014), din care şi preia
nuvela omonimă. În volum mai găsim o serie de proze ficţionale, dar şi câteva
eseuri (proză neficţională) de factură
antropologică. (Avem deci similitudini şi cu cealaltă
carte de succes a autorului, 'DonQuijotisme AntropoLexice', reeditată în 2017.)
Cartea de faţă constituie totodată şi "vehicolul" prin care autorul
încearcă să consacre, prin cele două
proze de întindere din cuprins, o formulă
scriitoricească originală (şi deci experimentală) pe care o propunea iniţial cu
'Întoarcerea fratelui risipitor'. ("Reinterpretare semi-ficţională
derulată prin alternare de monologuri interioare", i-am spune dacă ar fi
să acceptăm riscul definirii concentrate. Speculare filosofică; amprentă
ştiinţifică; motiv bipolar; sublimare prin reducerea lexicului; ușoară
arhaizare a limbajului;… – filologii le vor spune mai bine.)
Dacă în proza 'Întoarcerea fratelui
risipitor' devenim părtaşi la gândurile întreţesute ale personajelor tinere din
cunoscuta parabolă biblică – trăind cu intensitate o dramă aparent domestică –,
în 'Ultimele zile' (proză de dată recentă) avem şansa de a ne imagina că citim
direct din jurnalele intime ţinute de Giordano Bruno şi de Galileo Galilei în
chiar zilele când au fost condamnaţi de inchiziţie pentru erezia de a susţine
că Pământul se învârte în jurul Soarelui – şi devenim astfel martori, implicaţi cu mintea şi
cu inima, la o dramă filosofică derulată în poate cea mai semnificativă
cotitură a istoriei cunoaşterii.
*
Dintr-o confesiune a autorului aflăm cum a
apărut ideea "romanului bipolar" din cartea 'Întoarcerea fratelui
risipitor'.
«Povestea începea în anul 2011... Am
publicat o carte împreună cu fiica mea. Lucrurile s-au întâmplat astfel: eu
scrisesem câteva proze scurte (ficţiuni şi eseuri ivite într-o cadenţă
dezlânată), iar fiica mea – Anca – produsese o serie de texte (majoritatea
lirice) ce-mi păreau reuşite. Cum nici unul dintre noi nu acumulase destule
scrieri pentru un volum solid, ideea de a le 'contopi' într-o singură carte a venit
firesc. Şi – pentru a nu avea aparenţa de volum rezultat prin alipirea a două
cărţi distincte – am propus să ne alternăm textele în cuprins: o scriitură de-a
mea, urmată de una de-a ei, ş.a.m.d. Rezultatul a fost interesant, şi cartea
('Ficţiuni familiare', Editura Conphys) a avut un pic de succes. Aşa încât –
încurajat de această formulă
alternant-bicefală – i-am propus apoi fiicei mele să scriem împreună un
roman, dar unul la care să nu lucrăm 'umăr-lângă-umăr' (pentru că abordarea nu
ar fi convenit spiritului ei de adolescent aflat în desprindere de tutela
părinţilor), ci un roman împletit din capitole scrise alternativ şi
cvasi-independent de către cei doi autori. Ceva ca un dialog, ori – mai degrabă
– ca o alternanţă de monologuri interioare servind aceluiaşi obiectiv literar.
Şi, pentru ca eventualul cititor să înţeleagă rapid structura cu participările
întreţesute ale autorilor, am spus că ne trebuie o temă cu doi poli, o temă
uşor de recunoscut.
Dintre ideile frunzărite atunci, mai
potrivită mi s-a părut acea parabolă biblică cu întoarcerea fiului rătăcitor.
Pentru a accentua premisa temei biblice am propus să-i botezăm pe cei doi fraţi
după alte două nume notorii: Cain şi Abel (dar într-o mică
"anagramă") – inducând astfel o anume prejudecare a personajelor de
către cititor. Însă, deşi numele acestea sugerau contextul biblic şi destinul
personajelor, speram ca paralela să fie doar provocator-dilematică pentru
cititor. […]
Însă datul temporal n-a fost unul prielnic
autorilor: fiica mea s-a retras din proiect, fiind tot mai speriată şi mai
absorbită de cele două mari praguri din viaţa ei: bacalaureatul şi admiterea la
facultate. Cum eu deja înaintasem binişor cu povestea unuia dintre fraţi (şi
cum ideea proiectului încă mă fascina), a trebuit să preiau şi
"destinul" celuilalt frate.
Deşi visasem un roman (unul bipolar), până
la urmă a rezultat o nuvelă; doar că îmi place să cred că
"materialitatea" frământărilor umane cuprinse acolo ar putea, cu
oarece indulgenţă, să transceandă scriitura înspre denominaţia de 'roman
scurt'.
Mărturisesc că una dintre ideile de pornire
ale proiectului – şi anume evitarea acelor elemente topo-contextuale capabile
să fixeze acţiunea în timp şi spaţiu – mi-a cam dat de furcă, constituind însă
şi o interesantă provocare de paradox: să evit folosirea de neologisme, să
ocolesc exprimările evoluate, însă fără a renunţa la filigranul trăirilor.»
Deşi după apariţia acelui prim volum au
existat şi câteva reacţii negative (dezamăgiri pentru abordarea laică;
densitatea incomodă a ideilor/trăirilor), majoritatea recenziilor şi reacţiilor
au fost favorabile. (Valentin
Protopopescu: "«Întoarcerea fratelui risipitor», este, pînă la
urmă, acel gen de ficţiune psihologică de bună calitate ce explorează
distincţia asemănării. Cum pot fi doi oameni apropiaţi şi cu istorii de viaţă
aproximativ similare foarte diferiţi? Mircea Băduţ are meritul de a fi mlădiat
cu profunzime această dihotomie aparent radicală, adăugînd nuanţe ce
relativizează altitudinea polilor şi îmbogăţeşte cu aspecte morale nişte
comportamente policrome şi imprevizibile, întrucît aparţin unor personaje
deosebit de vitaliste."; Cătălin Badea‑Gheracostea: "majoritatea prozelor ar putea fi citite într‑o cheie psihologică şi/sau filozofică, a marilor interogaţii şi a răspunsurilor
vagi"; Andreea Tănase: "o meditaţie în proză asupra alegerilor pe care le facem în viaţă şi cum ne afectează
ele, atât pe noi, cât şi pe cei pe care îi iubim. (...) Fiecare simte că
alegerea făcută îl reprezintă, însă nu poate să nu se gândească cu nostalgie la
drumul ales de celălalt frate."; Alexandru Lamba: "Prin prisma variabilă şi prin cadrul schiţat
foarte lapidar, pilda devine atemporală, universal‑valabilă. Nu de puţine ori, parcurgând sofismele unuia sau altuia, ne vom regăsi pe noi
înşine. Cine suntem? Cei care pleacă, sau cei care stau? Aventurierii sau
statornicii? (...) Textul nu trage concluzii, nu se erijează în judecător, nu
pilduie – aşa cum ne‑am aştepta."; Sorin Preda (1951‑2014) "Textele lui ies
oricum din zona uimirilor
interstelare, cantonând serios şi talentat, cu toată convingerea şi întregul
ecartament, într‑o
literatură a ciudatului, a zonelor voit neclare, din care nu lipsesc nici tensiunea narativă de bună
calitate şi nici micile dantelării metaforice"; Andrei Simionescu‑Panait:
"Cred că francheţea care se iveşte progresiv în
orizontul lecturii este firul de suprafaţă al unei sensibilităţi bine
adăpostite şi dificil de accesat. Acest aspect este conştientizat la fiecare
pas, îndreptând intenţiile stilistice către experiment şi încercare, în urma
cărora se iveşte reuşita de a oferi cititorului înţelegerea faptului că
amintirea umană are un rol bine determinat în viaţă, indiferent de conţinutul
acesteia, obişnuit sau straniu, întrucât prin deschiderile donate de amintiri poate
apărea pofta de experiment – într‑un cuvânt,
vitalitate, deşi una nostalgică.”)
Şi
cea de-a doua carte apărută la Editura Europress, 'DonQuijotisme AntropoLexice'
(2015) avea să adune o serie de reacţii pozitive, aspectul contribuind şi el la
decizia de reeditare din 2017. (Întrebat fiind cât este adevăr istoric şi cât
este ficţiune în "Ultimele zile. Giordano şi Galileo", proza cea mai
nouă din cartea de faţă, autorul ne-a răspuns că "informaţiile pe care le
găsim în enciclopediile web (Britannica, Wikipedia, ş.a.) sunt suficient de
structurale pentru a fixa cadrul şi reperele poveştii, dar şi destul de schematice
pentru a lăsa loc speculaţiilor şi imaginaţiei". Adică similar cu
reinterpretările la 'Mănăstirea Argeşului' şi 'Mioriţa' pe care autorul le-a
reuşit în volumul 'DonQuijotisme'.)
*
Sunt aşadar premise pentru a considera că
probabil şi ÎNTOARCEREA PERENĂ va cunoaşte o bună receptare. Însă aceasta doar timpul o va spune.
«…interesant este şi felul în care [autorul]
îi imaginează distinctiv pe cei doi
apostoli ai lui Copernic, prin diferenţierea pe care o simţim din monologurile
lor. Giordano se exprimă mai mereu la persoana întâi, are judecăţi mai fruste, este
mai impulsiv, pe când Galileo are fraza gândurilor mai lungă, mai abstractă, cu
dese relativizări. Simţim astfel că nu e doar o diferenţă de vârstă, ci şi de
temperament, de educaţie. Giordano trăieşte intens, din chiar mijlocul
lucrurilor, pe când Galileo se vede mai adesea deasupra lor, deşi cam acelaşi
lucru le frământă amândorura destinul în aventura de susţinere a unei idei ce
parcă desăvârşea, pe tărâm ştiinţific şi filosofic, Renaşterea.»
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu