Deplângeam lipsa unui
Crin Antonescu ce părea o pasăre rară în peisajul politic. Au fost ocazii după
ocazii, mai cu seamă când erau dezbătute moţiunile de cenzură, dar nu s-a făcut
remarcat niciun mare orator. Nici măcar un vorbitor ceva mai interesaant nu a
reuşit să capteze cât de cât atenţia publicului.
Şi dintr-o dată au apărut oratori de piaţă. Dând cezarului
ce este al cezarului şi politicienului ce este al politicianului, primii
oratori iviţi în peisaj par să fie Ludovic Orban şi Rareş Bogdan.
Dar dacă mergem ceva mai în spate ne amintim că anul trecut
când PSD a organizat o mare manifestaţie în Bucureşti rând pe rând liderii PSD
şi-a încercat vocile. Nu au reuşit să impresioneze.
În primul rând unui orator îi trebuie voce. Dacă nu are
plămâni jumătate din succes se pierde din start. Cine nu poate striga nu are
nicio şansă să se facă auzit nici dacă există o tehnică de multiplicare a
vocii.
Nu este cazul să facem aici o trecere în revistă a marilor
oratori. Vasile Lucaciu electriza mulţimea. Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Tache
Ionescu, erau mari oratori. De fapt un mare politician era de neconceput să nu
fie şi un mare orator.
Cu timpul oratoria a fost uitată. În zilele noastre se părea
că facebook-ul este suficient. Mesajul a fost redus la cuvântul scris.
Cuplul Orban-Bogdan îndeplinesc o parte din condiţia
oratorului de mare forţă. Au voci puternice. Dă doamne să nu răguşească înainte
de începerea campaniei propriu zise. Liviu Dragnea începe să aibă discurs. Se
străduieşte să pară interesant. După lideri rând pe rând se vor lua şi liderii
din lina a doua şi a treia. Rezultatele până la urmă se vor vedea.
Nu ştim ce voce avea de pildă Demostene, probabil cel mai
mare orator al lumii antice, ştim însă că nu-i era teamă de huiduieli. Despre
el se spune că şi-a aranjat dicţia punându-şi pietre în gură. Napolean avea
talentul de a-şi îmbărbăta armata.
Până la urmă este vorba despre provocarea emoţiei. Nu ştiu
dacă marii noştri politicieni emoţionează prin discursuri. Nu-l vedem pe Klaus
Iohannis strigând ca Ludovic Orban. Nici pe Liviu Dragnea atât de aprins ca
Rareş Bogdan.
Emoţiile în aceste vremuri sunt create prin acţiuni
subversive. De exemplu la alegerile prezidenţiale din 2014 s-a lansat zvonul că
românii din străinătate nu pot vota.
Provocatorii de emoţii rămân în anonimat. Oratorii ies în
faţă. Chiar dacă publicul este restrâns, discursurile lor sunt multiplicate de
televiziuni. Efectul nu este însă acelaşi, dar esenţa rămâne.
Mesajul, totuşi, contează. Aici este o mică problemă. Până
acum cu toate strădaniile lor, politicienii nu au spus nimic nou. Nu am spune
că propovăduiesc în pustiu, dar ceva ar trebui să se poate alege. Mai este timp
pentru prezentarea unor idei coerente, dar nu prea mult.
Apare însă şi un alt fenomen. De data aceasta negativ. Este
vorba despre violenţe. Deocamdată grupurile violente sunt dintr-o singură
direcţie, anti-PSD. Liviu Dragnea este urmărit peste tot în ţară şi huiduit.
Până la urmă violenţa naşte violenţă şi este posibil să adopte şi PSD aceeaşi
strategie. Atunci, doamne fereşte. De la discursul paşnic la violenţă nu pare
să fie decât un pas.
Într-adevăr, în tradiţia politică românească talentul
marilor oratori deseori era acompaniat şi de oamenii cu bâte. Bătăile erau la
ordinea zilei. Vom recupera şi această tradiţie?!
Autor: Dumitru
Păcuraru
Sursa: Informaţia
zilei Maramureş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu