Declarația zilei - Dumitru Păcuraru

 

”Unul dintre numele vehiculate pentru funcţia supremă în stat este actualul secretar general adjunct al NATO. Fost preşedinte al PSD, candidat al partidului la alegerile prezidenţiale din anul 2009, Mircea Geoană a fost la un pas de a câştiga alegerile. Poate că doar o numărare incorectă a voturilor l-a dat câştigător pe Traian Băsescu.”

Ce fel de criză traversează omenirea?!

                                                                                                 de Dumitru Păcuraru

Spania: aerul condiţionat vara se fixează la 27 de grade, iar iarna centrala termică la 19 grade. Cât sunt de ascultători spaniolii, nu ştim. Că Spania are o climă mai blândă decât zona estică a Europei se ştie.

De asemenea, se ştie că Spania a avut parte de un regim dictatorial, nu atât de dur ca România din punctul de vedere al regimului alimentar, ci mai degrabă generalul Franco s-a axat pe respectarea doctrinei de dreapta.

Mai mult decât atât, spre deosebire de un Nicolae Ceauşescu şi decât Ion Iliescu, conducătorul a cerut ca după moartea lui să fie reinstaurată monarhia.

Deci este greu să faci o paralelă între istoria noastră şi istoria modernă a Spaniei. Cum ar fi fost România dacă Nicolae Ceauşescu proceda ca generalul Franco? După ce a fost primit ca un rege în Marea Britanie, ne-am fi putut aştepta la aşa ceva.

Dar să revenim la centrala termică de la iarnă care va fi fixată la maximul 19 grade şi la aerul condiţionat care este limitat la 27 de grade. Poate fi urmat acest exemplu? Nu poate. Catalonia care îşi cere autonomia va respecta măsurile luate de guvernul central spaniol?

Politicienii de pe toate meridianele lumii sunt tentaţi să anunţe măsuri care ştiu că nu pot fi respectate. Politicienii prin natura lor forţează nota pentru a ieşi în evidenţă. Iată avem un exemplu recent în Nancy Pelosi, preşedinta Camerei Reprezentanţilor a Statelor Unite căreia i-a intrat în cap că trebuie să facă o vizită în Taiwan.

Preşedintele Joe Biden a avut o rezervă, mediul politic american, democraţi şi republicani, i-au spus că nu este momentul să tensioneze relaţiile cu China, dar “Doamna Tanc”, cum este supranumită, s-a dus în Taiwan. În timpul vizitei, avioane de luptă chineze au survolat spaţiul aerian taiwanez, navele militare americane din zonă au fost în alertă, dar doamna Pelosi şi-a urmat traseul.

Sunt două exemple extreme, dar se pare că spre o astfel de realitate politică se îndreaptă lumea. În contextul războinic actual sunt şi voci mai puţin radicale.

Fostul cancelar Schroder, consilier al titanului Gazprom, anunţa că Rusia este gata să demareze negocieri pentru terminarea crizei, dar nimeni nu-l ia în seamă.

S-ar părea că opinia publică mondială nu este dispusă să aplece urechea la propuneri mai puţin războinice. La fel ca premierul Viktor Orban, doamna Pelosi simţea nevoia să fie beneficiara unei glorii fie şi de o singură zi.

Sinteză a 20 de secole de cultură şi civilizaţie, în mod paradoxal secolul 21 dă la iveală oameni politici de slabă factură.

Şi indivizii dotaţi, valoroşi, personalităţile de excepţie care ar putea schimba istoria lumii în bine, s-au dat la o parte cam peste tot în lume.

În toiul evenimentelor care se derulează cu o viteză ameţitoare, guvernele au cam pierdut controlul. O firmă din industria petrolului după scumpiri a înregistrat un profit cu 80% mai mare decât înainte de criză. Ce fel de criză este asta? Nu cumva este o criză de sistem care încurajează formaţiunile anti-sistem? Este într-adevăr o criză a materiilor prime sau o criză politică?

În prea mulţii ani de pace, probabil s-a acumulat prea multă energie şi frustrări şi acum orgoliile politicienilor dau pe dinafară. Este clar că nu există un conflict între naţiuni, ci între conducători. Nu ruşii şi americanii nu pot ajunge la o înţelegere privind rezolvarea războiului din Ucraina, ci Vladimir Putin şi Joe Biden, cu susţinătorii lor, au o problemă.

Federaţia Rusă nu a fost sancţionată de populaţia din zona UE şi NATO, ci de guvernele ţărilor NATO şi UE.

Asta se întâmplă în democraţiile reprezentative. Poporul votează o listă propusă de nişte partide, iar partidele respective îşi desemnează oamenii care conduc ţările şi lumea din zona ţărilor cu regim democratic.

Nu spaniolii au votat să li se limiteze temperatura la locurile de muncă şi locuinţe, ci guvernul rezultat în urma voturilor.

Aşa se prezintă situaţia globală în primul sfert al secolului 21. Cum se va termina nebunia asta?

E vremea politicienilor serioşi

 Plecaţi pe ascuns în Ucraina, premierul Ciucă şi Marcel Ciolacu, alături de ministrul de externe Aurescu, l-au uitat acasă pe Florin Cîţu. E ca în filmul „Singur acasă”. Din fericire, părinţii l-au uitat acasă pe cel mai descurcăreţ dintre copii. Până la un punct, descurcăreţ a fost şi Florin.

Dar cu toate că a pierdut funcţia de preşedinte al PNL, nu se dă învins. Luptă de unul singur, cu tenacitate, cu convingerea că face bine ceea ce face.

Ce face, de fapt?

În calitate de preşedinte al Senatului, dar mai ales în calitate de finanţist, trage semnale de alarmă asupra unor decizii luate de guvern, care în opinia lui, nu sunt potrivite. De asemenea, dă sfaturi, recomandă luarea unor măsuri, însă nu-l prea bagă în seamă decât mass media.

Nu i se mai răspunde în mod oficial la criticile aduse fie guvernului, fie partenerilor de guvernare. Are în continuare o problemă cu PSD, un recul din vremurile când PSD era cel mai mare adversar al PNL.

În ciuda opoziţiei sale singuratice, Florin Cîţu continuă să rămână al doilea om în stat. Îşi va pierde până la urmă funcţia de preşedinte al Senatului? Nu există nicio îndoială că la un moment dat va fi înlocuit. Deocamdată este ţinut pe post de tampon între PNL, PSD şi preşedinţie.

Cum funcţia conform algoritmului aparţine PNL, el va fi înlocuit cu un liberal. Se speculează că la momentul oportun actualul premier Nicolae Ciucă va trece la conducerea Senatului, iar Marcel Ciolacu va prelua funcţia de prim ministru. Se ştie încă de la începutul parteneriatului PSD-PNL că se avea în vedere „o guvernare rotativă”, trei ani guvern condus de PNL, alţi trei ani guvern condus de PSD. Nu ştim cum s-a ajuns la acest principiu împărţit în câte trei ani. Oricum, el translatează mandatul de câte patru ani al parlamentului, precum şi mandatul prezidenţial de cinci ani. PSD-PNL- Preşedinţie: ecuaţie cu trei cunoscute sau cu trei necunoscute? Atâta vreme cât la conducerea PSD rămâne Marcel Ciolacu, iar la conducerea PNL Nicolae Ciucă, datorită temperamentelor lor compatibile, se poate vorbi despre o alianţă a celor două partide pe termen lung. Necunoscută rămâne atitudinea viitorului preşedinte ce va rezulta după alegerile din 2024.

Până atunci, în mare parte datorită conjuncturii internaţionale, războiului din Ucraina, crizei economice, consecinţelelor pandemiei, alianţa dintre cele două partide mari se impune de la sine. Voci critice, precum a lui Florin Cîţu, sunt neavenite şi în contrasens cu situaţia internaţională.

Mai mult decât o scurtă vizită comună a premierului şi a preşedintelui Camerei Deputaţilor în Ucraina, acţiunea lor trebuie luată ca o expediţie a doi şefi de partide care se pregătesc pentru o guvernare comună pentru multă vreme.

Dincolo de susţinerea morală şi materială faţă de drama poporului ucrainean, se poate bănui un interes pur economic din partea României. |ara distrusă va trebui reconstruită. Finanţări se pare că vor fi din partea UE, dar şi a Statelor Unite. Acest lucru va constitui o oportunitate pentru firmele româneşti. Guvernul, partidele politice mature, trebuie să ia în considerare acest aspect pragmatic. Pe de altă parte, NATO are în vedere o întărire a flancului de est. România şi Polonia pot fi principalele beneficiare şi din punct de vedere economic.

La nivel macro-economic, în ciuda problemelor actuale, este posibil ca pentru România să urmeze o perioadă bună, un adevărat salt economic. Desigur, cu condiţia ca principalii decidenţi să lase la o parte disputele politice şi să se apuce de lucru în mod serios.

Dată fiind noua conjunctură europeană, internaţională, România este obligată să se adapteze noilor realităţi economice şi să acţioneze ca o ţară conştientă de interesul său naţional. Vremea politicienilor pitoreşti a trecut. E vremea politicienilor serioşi, iar Florin Cîţu a demonstrat cu prisosinţă că nu se prenumără printre ei.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informația zilei Maramureș

 

Nu ştiu ce să facă!

 

Nu ştiu ce măsuri să ia pentru a atenua şocul scumpirilor. Nu ştiu dacă să introducă sau nu certificatul verde. Nu ştiu dacă să închidă sau nu şcolile. Nu ştiu practic nimic. Bâjbâie, iau măsuri la plesneală, azi spun una, mâine alta, caută vinovaţi, fără ca pe ei înşişi să se includă printre vinovaţi.

Să reducă TVA la alimente sau să nu-l reducă? PSD susţine că trebuie să-l reducă, însă PNL răspunde că TVA-ul aduce cei mai mulţi bani la buget. Cineva propune să fie redus TVA-ul şi la gaze şi energie.

Altcineva, dimpotrivă, spune că ar fi mai bine dacă s-ar supraimpozita firmele furnizoare. Date fiind atâtea opinii divergente cel mai bine este să nu se facă nimic. Este mai benefic pentru ambele partide să nu se facă nimic, dar să se spună că vor să facă. Sau că vor face cândva, în viitor.

Nu ştiu ce să facă nu doar în zona marilor probleme, dar nu ştiu cum să rezolve problemele mărunte. Parcă a tunat şi i-a adunat. Cum au ajuns atâţia incompetenţi în acelaşi timp să conducă o ţară? Dar ţara ştie ce vrea? Desigur. Populaţia nu vrea decât să trăiască aproximativ ca înainte. Adică să nu plătească de două ori mai mult gazul şi curentul, să nu cumpere alimente de bază cu un preţ de două ori mai mare decât înainte din moment ce veniturile lor sunt aceleaşi. De fapt oamenii nu au aceleaşi venituri pentru că leul se devalorizează datorită inflaţiei.

În condiţii normale când un guvern nu mai are soluţii renunţă la guvernare şi vine altcineva. Dar cine să vină. La guvernare sunt amândouă partidele mari, partide care pot asigura o majoritate parlamentară confortabilă. Niciodată cuvântul „confortabil” nu s-a potrivit atât de bine cu confortul unei categorii sociale privilegiate. În plină criză, doar clasa politică, incluzând aici întrega „garnitură” cum bine o numeşte Florin Cîţu, se simte în siguranţă. Muncă puţină, că doar este pandemie, bani ca înainte, ba chiar mai mulţi pentru că guvernul promite că va majora salariile. Majorări de salarii cer şi colegii poliţistului care a omorât o fetiţă pe trecerea de pietoni, şi a poliţistului care a mers la prostituate cu maşina de serviciu şi nu a vrut să plătească prestaţia.

Se întrevede o ieşire din impas? Există o soluţie politică alternativă? AUR? Numele complet: Alianţa pentru Unirea Românilor. PNL tocmai a cerut scoaterea înafara legii a acestui partid acuzat că este extremist. USR? Numele complet: Uniunea Salvaţi România. Liderul USR cere măsuri drastice împotriva AUR. „Huliganismul celor de la AUR nu ar exista dacă autorităţile statului nu le-ar permite să încalce legea”, spune Dacian Cioloş. Ambele formaţiuni se autodefinesc ca alianţă sau uniune, amândouă  îşi propun să salveze România, dar sunt mici şi neputincioase.

Aşadar, nu există o alternativă la actuala guvernare. Defilăm în pandemie cu PSD şi PNL, populaţia îşi pune speranţele în ele, ele au permis scumpirile, lor li se cere să rezolve problema scumpirilor fără precedent.

Este adevărat că nu ele sunt vinovate de existenţa pandemiei, dar eele se fac vinovate pentru că nu au luat măsurile anti-covid la timp, aşa cum au făcut alte ţări în care numărul deceselor este mai mic raportat la populaţie.

Încă nu s-au stins lumânările aprinse la altarul improvizat la locul tragediei pentru micuţa Raisa şi colegii poliţistului care a omorât-o ies în stradă şi cer salarii mai mari.  Este şi normal, pentru un idiot nu trebuie să plătească mii de poliţişti oneşti.

Toţi bugetarii cer majorări salariale, iar guvernanţii nu le pot da niciun răspuns. Cererile bugetarilor se bazează pe legi votate de parlamentari, pe hotărâri ale guvernului.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei de Maramureş

 

La ce ne putem aștepta în 2022?

Câte speranţe nu s-au spulberat de la prima injecţie anti-Covid din decembrie 2020!

Apariţia vaccinului nu a însemnat, din păcate, sfârşitul pandemiei. Nici temperaturile ridicate din timpul verii nu au determinat scăderea infectărilor. Distanţarea socială, spălarea mâinilor cu dezinfectanţi, purtarea obligatorie a măştilor, unele neconforme, restricţiile foarte dure, închiderea restaurantelor şi cafenelelor, anularea vacanţelor, tele-munca, amenzile – şi nu în ultimul rând vaccinul nu ne-au scăpat de Covid.
Ceea ce merită remarcat este diferenţa uriaşă de la o ţară la alta a măsurilor luate, fie că a fost vorba despre restricţii, fie de relaxări. Fiecare guvern a politizat pandemia, în funcţie de situaţia politică de moment.

Încă de la debutul pandemiei partidele au constatat că alegătorii îşi schimbă opţiunile politice în funcţie de modul în care fiecare partid abordează măsurile pentru stoparea sau limitarea infectărilor.

Populaţia s-a împărţit în două tabere. O parte a populaţiei a considerat binevenite măsurile restrictive, altă parte dimpotrivă, s-a opus şi continuă să se opună restricţiilor.

Judecând lucrurile de la apariţia vaccinului, adică exact acum un an, în România poate mai mult decât în alte ţări, vacciniştii şi nevacciniştii au forţat limitele ideologice şi doctrinare. PNL, ca principal partid de guvernare la debutul crizei pandemice, a traversat propria lui criză internă.
Procentul mic de vaccinaţi în prima parte a anului 2021, cuplat cu măsurile de relaxare de la începutul verii, au condus la o creştere masivă de infectări şi decese în partea a doua a anului. Nota de plată o plăteşte PNL, partid mai preocupat în vară de alegerile interne decât de luarea unor măsuri pentru valul patru.

Sub semnul pandemiei se intră şi în anul 2022. Vaccinarea începută în decembrie 2021 rămâne o problemă controversată. Guvernul oscilează între a introduce sau nu certificatul verde la locul de muncă. Este invocată şi Constituţia, dar adevărul este că partidele coaliţiei de guvernare nu au curajul să adopte obligativitatea certificatului covid.

Aşa cum aceeaşi coaliţie nu are curajul să demareze reforma sistemului administrativ, reforma justiţiei, reforma sistemului sanitar, reforma sistemului de educaţie.

Partidele guvernează cu ochii pe sondaje, punând interesele de partid mai presus de interesul general pe termen lung.
Se poate spune că nu partidele guvernează, ci sindicatele, diferitele instituţii care au devenit stat în stat.

Se poate reforma CFR-ul? Nu se poate, pentru că ceferiştii intră în grevă spontană. Guvernul, oricare ar fi el, este la mâna liderilor sindicali. Dar partidele politice în sine se pot reforma?

Partidele politice se adaptează situaţiei din teren. Prin urmare nu trebuie să ne aşteptăm la mari schimbări în anul care vine. Nu va creşte spectaculos numărul vaccinaţilor, ceea ce poate face foarte periculos valul cinci de pandemie. În schimb se vor înteţi protestele ceea ce va duce la o slăbire a guvernului de coaliţie PSD- PNL-UDMR. Niciunul dintre cele trei partide nu excelează prin curaj şi voinţă politică. Niciunul nu ţine să se afirme ca vârf de lance în reformarea societăţii, în general. Economia îşi consumă crizele, mediul de afaceri nu are instrumente pentru forţarea adoptării unor măsuri de reformă autentică.

Ce-i de făcut? Să dea soluţii clasa politică. Pe vremea guvernului Victor Ciorbea măcar se vorbea de luminiţa de la capătul tunelului. Acum se vorbeşte despre preţul curentului electric care ar trebui să lumineze tunelul spre viitor.

 Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informația zilei Maramureș 

PSD, de la Iliescu la Ciolacu

                                                                                           de Dumitru PĂCURARU

 Adulat de oamenii de rând, curtat de oportunişti când era la guvernare, demonizat de adversarii politici, dispreţuit şi ocolit de intelectuali încă de când  FSN s-a transformat în partid politic, PSD şi-a urmat drumul cu multe suişuri şi coborâşuri fără multe schimbări bruşte de direcţie.

În cei 30 de ani de viaţă democratică a condus România între 1990 şi 1996, în perioada 2000-2004.  A participat un an la guvernare împreună cu PDL, în 2009, pentru ca în formula USL să formeze un guvern cu PNL între 2012 – 2014. A continuat să guverneze cu ajutorul ALDE, dar a şi câştigat un scor uimitor la alegerile din 2016. Din 2019 se află în opoziţie.

Un drum sinuos, plin de necunoscute. Rezultate bune, dar şi acţiuni discutabile şi măsuri controversate.

Ceea ce se poate observa la PSD este că a produs multe personalităţi, dar pe termen scurt. Este partidul care are membri de rând cu vechime de 20-30 de ani, dar nu şi lideri. Toţi preşedinţii, de la Adrian Năstase la Mircea Geoană, Victor Ponta, Liviu Dragnea şi Viorica Dăncilă se află înafara partidului. 

Ion Iliescu este un caz special. Marcel Ciolacu, actualul lider, oarecum interimar, recunoştea că nici un lider PSD nu a câştigat alegerile prezidenţiale. Cu excepţia lui Ion Iliescu, un caz cu totul special.

Pornind de la această realitate, Marcel Ciolacu lansează o provocare< PSD nu-l va mai propune pe liderul partidului candidat prezidenţial. În acest fel crede că lansează un concurs pentru prezidenţiabilul partidului.

Se confundă istoria celor 31 de ani de democraţie cu istoria celui mai mare partid politic de după revoluţia din 1989? Altfel spus, se mulează psihologia poporului român pe felul de a fi, de a se comporta, de guvernare al PSD-ului?

Cel mai mic scor pe care l-a obţinut PSD la alegeri pare să fie din 1996 când PSD a pierdut alegerile în faţa CDR cu 28%. La alegerile din 2020 s-a plasat pe primul loc. Bazinul său electoral i-a asigurat mereu un rezultat de peste 30%. Deci aproximativ o treime dintre români îl agreează.

Din motive foarte discutabile, dar aceasta este realitatea. Ori PSD este foarte abil, ori cei care-l votează nu cunosc  adevărata faţă a acestui partid care rămâne mereu deasupra ca uleiul deasupra apei.

Observaţia lui Marcel Ciolacu este foarte exactă. Niciun candidat prezidenţial lider al PSD nu a câştigat alegerile prezidenţiale. Nu ar fi câştigat nici Ion Iliescu în anul 2000 dacă în turul doi nu se califica Vadim Tudor.

Aşadar, Marcel Ciolacu se dovedeşte un deschizător de drumuri pentru PSD? Este un om realist?

Alegerile din 2024 sunt extrem de importante. Într-un singur an vor avea loc alegerile pentru Parlamentul European, alegerile locale, alegerile parlamentare şi alegerile prezidenţiale. Va fi un an fierbinte, probabil anul marii schimbări ce se tot aşteaptă.

Marcel Ciolacu nu este primul lider de partid care vorbeşte de alegerile prezidenţiale. 

Ludovic Orban atrăgea atenţia în urmă cu vreo două săptămâni că preşedintele PNL va fi candidatul prezidenţial al partidului la alegerile din 2024.

Dacă analizăm mai cu atenţie la detalii, observăm că nici liderul PNL nu a câştigat singur alegerile prezidenţiale. În 2004 o obţinut victoria Traian Băsescu,un candidat comun PNL-PD. Excepţie face acelaşi Traian Băsescu în  2009 când câştigă alegerile sub sigla PDL.

Peste cinci ani, în 2014, Klaus Iohannis câştiga din postura de candidat al marelui PNL, rezultat din fuziunea cu PDL. 

Privind în urmă s-ar părea că Marcel Ciolacu are dreptate. Pentru câştigarea alegerilor prezidenţiale, pentru obţinerea funcţiei supreme în stat, este nevoie de o alianţă. 

Cu trei ani înainte de alegeri nu se întrevede o astfel de alianţă nici pe stânga, nici pe dreapta. Cel puţin pentru primul tur.

Dar conform cutumei, în turul doi se coalizează toate partidele împotriva candidatului PSD. Acest lucru vrea să-l prevină Marcel Ciolacu.

Dacă gândeşte sincer aşa, înseamnă că PSD devine un concurent serios al partidelor de dreapta, respectiv PNL şi USR-PLUS. Intră în calculul PSD şi partidul-minune AUR? Dacă îl are în vedere, înseamnă că apropierea trebuie să se producă încă de pe acum.

În fond, de la Ion Iliescu la Marcel Ciolacu nu este o distanţă foarte mare. Cel mult este vorba despre o anumită abilitate a lui Ion Iliescu de a folosi instituţiile speciale ale statului pe care nu ştim dacă Marcel Ciolacu o are. Sau poate că respectivele instituţii mai sunt dispuse să colaboreze cu PSD.

PNL, depăşit de situaţie

 S-au acumulat atâtea probleme de ordin social, sanitar, economic, politic, etc. încât guvernul nu-şi mai poate face o listă de priorităţi general acceptată. A spune că există o mie şi una de probleme şi încă lista ar fi incompletă.

Practic nu se mai poate ţine evidenţa problemelor care-şi aşteaptă rezolvarea. De unde să începi? De la Sănătate, pentru că ne aflăm într-o gravă criză. Un filozof francez propune termenul  „catastrofă” în loc de „criză”.

Omenirea se află în mijlocul unei catastrofe. Va scăpa, dar tot mai mulţi oameni de ştiinţă înclină să creadă că secolul 21 va fi secolul virusurilor.

Că Sănătatea, şi aici ne referim la ministerul de resort, este o prioritate o demonstrează şi scandalul din jurul ministrului Voiculescu soldat cu o moţiune prin care opoziţia cere să fie demis.

Majoritatea parlamentară PNL-USR PLUS-UDMR şi-a demonstrat unitatea şi moţiunea simplă nu a trecut.

Cele mai multe probleme se adună la uşa guvernului. Celor o mie de probleme care aşteaptă să fie rezolvate direct de primul ministru li se adaugă câte o mie de probleme de la fiecare minister.

„Grămada” este în bună parte moştenită de la guvernele precedente, peste care s-au suprapus cele adunate în timpul guvernului Orban.

Noul guvern are propria contribuţie la generarea de probleme, din care unele puteau fi ocolite. De exemplu, dacă premierul anunţa că vor fi eliminate anumite sporuri, cum este sporul de calculator, nu toate,  nu ar fi fost proteste.

Premierul putea anunţa că se reduc gratuităţile la transport pentru studenţi, nu că le desfiinţează. De reduceri la călătoriile cu trenul beneficiau studenţii, artiştii, scriitorii încă din timpul imperiului austro-ungar.  Lucrând la monografia pictorului Aurel Popp am găsit carnetul de reducere la călătoriile cu trenul spre Paris.

Invitaţii la Congresul artiştilor din Colonia băimăreană din 1936 au beneficiat de o călătorie gratuită cu trenul de acasă până la Baia Mare şi înapoi. Deci nu este o noutate inventată de PSD, de Liviu Dragnea.

Ideea este că lucrurile făcute cu cap pot dăinui în timp. După cum se prezintă situaţia actuală, este foarte posibil să fie anulate anumite drepturi nemeritate cu alte drepturi nemeritate. De fapt este vorba despre privilegii nu de drepturi din moment ce beneficiază de ele numai cei angajaţi la stat.   Statul lucrează cu două unităţi de măsură, împărţind populaţia în tabere divergente.

Guvernul, statul în ultimă instanţă, nu a reuşit să rezolve nici problemele cu care se confruntă economia, în special firmele din domeniul HORECA. Dar acest lucru nu-i determină pe sutele de mii de angajaţi din privat să iasă în stradă, să protesteze.

Am putea spune că majoritatea covârşitoare a miilor de probleme sunt în grădina statului. Artistocraţia bugetară, reacţionară, induce o stare de teamă, de nesiguranţă, de nedreptate, în tot mediul social şi economic.

Este o criză ce nu poate fi depăşită decât cu foarte mari sacrificii politice. Este dispus vreunul din partidele de la guvernare să se sacrifice? Nici vorbă.

Altă categorie de probleme se regăsesc la nivel local. Fiecare judeţ, fiecare localitate se confruntă cu alte zeci, sute, mii de probleme.

Până la urmă şi acestea se sparg în capul guvernanţilor. Toate săgeţile ţintesc spre PNL.  După această guvernare sunt îndeplinite toate condiţiile pentru scoaterea PNL pe tuşă, alături de celălalt partid istoric, PN|CD.

Încă de pe acum ar trebui gândit jocul politic într-o formulă în care USR-PLUS şi AUR să joace roluri principale alături, dar în contradicţie, cu PSD. Din PNL s-ar putea să se rupă o aripă reformistă.

Adevărul este că PNL, chiar dacă ar fi animat de cele mai bune intenţii, este depăşit de situaţie.

S-au aglomerat prea multe probleme ca să poată fi rezolvate la un nivel acceptabil.

 

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş

Testul Tik Tok

 

Pe măsură ce se intensifică apelurile la „normalitate”, venite din toate mediile, din toate mediile pe toate canalele, apar în contrapartidă opinii din ce în ce mai stranii despre tot ce mişcă pe planeta Pământ.

Ştiri dintre cele mai fanteziste, informaţii trunchiate, rulate întâi pe paginile de socializare, preluate şi oficializate de mass media tradiţională, se suprapun peste o criză sanitară ce dă semne din ce în ce mai evidente că se va transforma într-o criză existenţială, într-o pierdere a sensului vieţii aşa cum era până acum.

Pandemia a căzut într-un moment istoric în care politica, viaţa publică în general, este invadată şi dominată de mediocrităţi, de politicieni slabi, fără viziune, fără nici cea mai mică intenţie de a se sacrifica pentru binele general. Aşa cum fiecare individ vrea să nu se numere printre victimele coronavirusului, fiecare ţară îşi vede de propriul interes. A început un adevărat dans al nebuniilor de tot felul. Fiecare ţară se distrează cu personajele sale exotice. :i au apărut astfel de personaje ca ciupercile după ploaie. Se ştie că şi câinii care sunt ţinuţi în lanţ devin din ce în ce mai răi, se sălbăticesc.

Restricţiile sunt suportate în mod diferit, de la individ la individ. De aceea ar trebui să avem înţelegere pentru cei care cred în conspiraţii, nu cred în existenţa virusului, acuză autorităţile de încălcarea libertăţii individului şi protestează în toate chipurile. Dar de aici până la dictatură este o cale lungă. Mai înnebunesc unii, dar nu poate fi chiar toată lumea nebună, numai o mână de oameni care au vocaţia protestelor sunt normali.

Adevărul este că în această perioadă nu se guvernează uşor. Pandemia există, virusul face victime, sistemele sanitare din întreaga lume sunt suprasolicitate. În societate s-a instalat o stare de nervozitate cum nu s-a mai întâlnit decât în timpul războaielor mondiale.

Fără îndoială cea mai serioasă şi gravă dintre toate neajunsurile create de pandemie, este închiderea şcolilor. Este problema cea mai importantă care îşi cere rezolvarea. Opoziţia a sesizat acest lucru şi a făcut din acest subiect capul de pod al întregii campanii electorale.

În lipsa cursurilor elevii îşi omoară timpul manevrând telefoanele. Aşa se explică popularitatea noului fenomen Tik Tok, sau să-i spunem modă, pentru că va fi înlocuit cu altă nebunie. Devenit unul dintre cele mai exotice personaje după ce s-a implicat din motive de familie în cazul fetelor ucise de Dincă, Alexandru Cumpănaşu a revenit în prim plan intrând în jocul acela pentru copii. Nu mai puţin de o jumătate de milion de minori se joacă luând în răspăr şcoala. De la Ion Creangă încoace toată lumea ştie că niciunui copil nu-i place şcoala. Dar până la urmă toţi merg la şcoală. Şi chiar le place să înveţe. Unii devin la rândul lor cadre didactice. Nu asta este problema. Problema este că Alexandru Cumpănaşu a devenit un caz special. Aşa cum alte personaje vrăjesc publicul, el a reuşit să-şi facă un public din copii. Criticii lui spun că îi îndeamnă pe copii la nesupunere faţă de profesori, că îi învaţă să dispreţuiască şcoala. Ceea ce nu este foarte greu. Dar nu se face aşa ceva.

Copiii imită maturii, fie că aceştia sunt personaje pozitive sau negative. Este un film drăguţ despre o familie care din generaţie în generaţie erau hoţi. Cu un bunic hoţ, cu un tată hoţ, copilul refuză să fure. Spre dezamăgirea tuturor neamurilor, a rupt tradiţia de familie. Dar filmul este o comedie. Realitatea în majoritatea cazurilor este alta. Dacă 500.000 de copii îl ascultă şi-l admiră pe Profu Cumpănaşu există riscul să apară 500.000 de mici Cumpănaşi? Ar fi o tragedie şi dacă ar apărea dintr-o dată într-o ţară 500.000 de Einsteini. Deci fenomenul „Tik Tok Profu Cumpănaşu” este periculos în sine. Poate că doar părintele Arsenie Boca are atâţia admiratori. Dar nu sunt copii.

Aici este problema. Există o vorbă care este înţeleasă de fiecare cum vrea: „a da în mintea copiilor”. La fel şi acest Tik Tok îl înţelege fiecare cum vrea. Să vedem însă cum vor reacţiona instituţiile statului. Este un test suprem.

 

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş

Locul activităţilor culturale în programele electorale

Cu mult înaintea campaniei electorale pentru locale, la o masă cu scriitori şi artişti s-a vorbit despre locul pe care îl ocupă cultura în programele electorale ale partidelor, ale candidaţilor de primari şi preşedinţi de consilii judeţene, ale consilierilor locali şi judeţeni.

Scriitorii, artiştii, oamenii de cultură în general, entuziaşti şi naivi în acelaşi timp, credeau că au dreptul să le ceară partidelor să includă pe listele lor electorale reprezentanţi ai asociaţiilor profesionale cultural-artistice.

Dacă vor fi refuzaţi, ca să nu încurce treburile partidelor, trebuia să se recurgă la o altă strategie, anume să se semneze apeluri către partide care să conţină propriile lor propuneri cerându-le să le introducă în programele lor.

De regulă partidele rezolvă problemele de ordin cultural şi sportiv în câteva rânduri care sună promiţător, la modul general: „o deosebită atenţie se va acorda sprijinirii culturii, sportului, susţinerii asociaţiilor culturale, altor activităţi pentru petrecerea timpului liber”.

Timpul a trecut şi artiştii au uitat de discuţia aprinsă despre problemele lor. A venit campania electorală şi nu am auzit de niciun apel. Foarte probabil nici nu vom auzi.

Politica este politică, la fel cum cultura este cultură. Între cele două nu există decât legături întâmplătoare.

Din când în când cei aleşi îşi mai aduc aminte că alegătorilor le place să audă că s-a sprijinit cultura, că s-a făcut ceva în plus pentru sport. Dar, ca întotdeauna, aceste activităţi sunt subfinanţate sau deloc finanţate.

Oamenii de cultură, scriitorii, artiştii, merg cu căciula în mână pe la instituţii să ceară sprijin pentru organizarea unor amărâte de acţiuni culturale, editarea unor reviste, organizarea unor colocvii, a unor expoziţii de artă, a unor spectacole.

Se judecă cam în felul următor: „fără cultură se poate trăi, dar reparaţiile trotuarelor şi ale drumurilor aduc voturi”. Aşa este, dar istoria nu este scrisă în asfalt, ci pe hârtie, pe pânzele pictate de artişti, pe scenele teatrelor etc.

Nici educaţia nu se face prin reparaţia drumurilor, ci prin carte, prin spectacole, prin artă.

Dar de ce să le spui politicienilor astfel de lucruri? La ce folosesc? Ar trebui să ne aducem aminte că în urmă cu peste 20 de ani a existat un partid al oamenilor de cultură, condus de Nicolae Manolescu, numit Partidul Alianţa Civică. A sucombat înainte de a-şi putea pune programul în practică. În primii ani de după căderea regimului comunist, pe listele partidelor au fost incluşi oameni de cultură, în speranţa că vor face ceva pentru cultură ca parlamentari. Nu au reuşit să facă absolut nimic.

Nu-mi aduc aminte ca din consiliile locale şi judeţene, cel puţin la Satu Mare, să fi făcut parte vreun om de cultură independent. Adică neînregimentat politic.

Şi dacă ar fi existat, nu ar fi reuşit să facă nimic. Aşa cum de regulă nu poate face nimic un consilier. Toate deciziile, întreaga putere este concentrată în mâna primarului, a preşedintelui de consiliu judeţean. Sistemul doar în teorie este „democratic”.

În realitate, administraţia publică este o dictatură ascunsă sub masca majorităţii formate de regulă din două partide. Un partid dominant, prin faptul că deţine funcţia de conducere de la vârful sistemului, şi un partid secundar, căruia i s-au oferit funcţiile secundare, de vice.

Aşa funcţionează „democraţia” locală. Aşa funcţionează administraţia centrală. Doar alegerile sunt democratice. Însăşi faptul că sunt aleşi în mod democratic, le conferă aleşilor o putere discreţionară. Ce poţi face, ca simplu cetăţean?

Poţi comenta, ascunzându-ţi identitatea, pe site-uri, poţi da like-uri la materiale critice şi cam atât. Nu vreau să pomenesc numele unui partid care s-a lansat folosindu-se exact de aceste intrumente.

Dar, odată ajuns la putere, va face exact ceea ce fac partidele pe care le-a criticat.

Nu vreau să jignesc oamenii de cultură, dar dacă printr-o întâmplare ar ajunge pe lista unui partid, odată intrat în politică, va face exact ceea ce fac toţi politicieni, uită de unde au plecat. Singura modalitate de a face ceva în plus pentru cultură este înscrierea punctuală în programele electorale a unor activităţi concrete. Promisiunile la modul general nu sunt niciodată respectate, punct.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş

Cui foloseşte o moţiune de cenzură?

 Creşterea numărului de persoane infectate, dar şi a morţilor, nu sperie partidele de opoziţie. Dimpotrivă, liderii  lor devin tot mai radicali, tot mai agresivi.

După modul în care pun problemele, Marcel Ciolacu şi Victor Ponta, se poate trage concluzia că PSD şi Pro România sunt partide care nu cred în Covid. Cum nu cred nici în capacitatea PNL de a gestiona criza au decis să înainteze o moţiune de cenzură care să conducă la căderea guvernului Orban.

Liderul PSD a anunţat că deja are numărul de semnături pentru moţiune. Urmează să negocieze în primul rând cu Pro România, cu grupul Minorităţilor, cu parlamentari independenţi, dar şi cu UDMR, pentru a aduna cele 233 de voturi necesare pentru căderea guvernului.

Cui foloseşte moţiunea de cenzură? Pe măsură ce se apropie data alegerilor, mediul politic devine tot mai ostil. Practic nu se poate vorbi despre o unitate a opoziţiei. Pro România şi PSD sunt două partide care şi-au făcut un scop din a se devora unul pe celălalt. Partidul lui Ponta se alimentează numai din bazinul electoral al PSD. Fondatorii USR  şi PLUS au avut ambiţia de a crede că vor atrage persoane care nu au mai făcut politică. În bună parte au reuşit. Ultimul val de tineri a intrat în politică pe uşile deschise de cele două partide. Victor Ponta nu a avut această ambiţie. Pro România îşi bazează creşterea pe racolarea elementelor mai puţin compromise din PSD, pe parlamentarii şi primarii care doresc să rămână într-un partid de stânga reformat, modernizat.

Desigur, se poate pune întrebarea de ce Victor Ponta nu a reformat PSD câtă vreme era preşedintele lui şi era şi şeful guvernului. Răspunsul este simplu: PSD este un partid care nu se poate reforma. În mod paradoxal, PSD cu cât se reformează mai mult cu atât obţine rezultate mai mici. Acest blestem este transmisibil, asemeni Covidului. Toate aripile care s-au desprins din PSD au sucombat, începând cu „Alianţa pentru România”, mişcare iniţiată de Meleşcanu prin anul 1997-1998. PSD a anihilat toate partidele de stânga, întâi prin a le coopta la guvernare, apoi abandonându-le. Partidele lui Gabriel Oprea şi Dan Voiculescu se numără printre victime. Dat fiind acest trecut, Victor Ponta ar face o mare greşeală dacă s-ar lăsa sedus de Marcel Ciolacu.

Deşi atacă şi în stânga şi în dreapta, ţinta lui Ponta este PSD. Cea mai puternică lovitură i-a aplicat-o la Bucureşti. Dar ruptura de PSD se va dovedi reală numai dacă Pro România va avea un candidat la primăria generală a Capitalei, Diminuându-i astfel şansa Gabrielei Firea, Victor Ponta ar arăta că se îndepărtează de PSD, în acelaşi timp făcând un prim pas mai spre centru. României îi lipseşte un partid de centru-stânga, o formaţiune politică mai moderată, mai puţin populistă, dispusă să intre atât într-un guvern de stânga cât şi într-un guvern de dreapta. Atâta vreme cât partidele din România se hrănesc din ură, dispreţ reciproc, atacuri murdare, demagogie deşănţată, este exclusă prezenţa unui partid moderat.

Antrenate să trăiască numai într-un mediu politic ostil, pentru actualele partide de opoziţie accederea la guvernare ar fi sinucidere curată. Căderea guvernului PNL ar pune în mare dificultate toate partidele de opoziţie. Cum să gestioneze criza coronavirusului nişte partide care nu cred în periculozitatea acestui virus? Mai nou nu cred nici în existenţa lui.

PSD pregăteşte moţiunea de cenzură, dar nu-şi doreşte guvernarea. Cum se spune pe coridoarele parlamentului, PSD nu face decât gargară. Campania electorală pentru locale este victima acestui mediu ostil care domină scena politică naţională. Problemele comunităţilor locale sunt umbrite de vacarmul general. Scena politică seamănă cu o bătaie între nişte cheflii legaţi la ochi.  Ceea ce mai lipseşte este doar o moţiune de cenzură înaintată de un partid care, practic, nu are nici măcar lider.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş

Vacanţele şi campaniile electorale

 Adevărată sau falsă, s-a încetăţenit ideea că pe timpul pandemiei s-ar fi reîntors în ţară cei care nu aveau un loc de muncă stabil, nu aveau contracte de muncă. În parte, cel puţin în ceea ce priveşte lumea interlopă, este adevărat.

Totuşi, felul în care vor fi primiţi la intrarea în ţară cei care au continuat să muncească şi pe perioada pandemiei poate influenţa opţiunile de vot la alegerile din 27 septembrie.

Dacă la punctele de trecere a frontierei se vor forma cozi kilometrice, dacă se va reintroduce obligativitatea izolării la domiciliu sau carantinarea, PNL va avea o problemă, o mare problemă.

 Concediile reprezintă o perioadă distinctă în viaţa multora. PSD, stânga în general, a valorificat electoral zilele libere, minivacanţele, concediile, timpul liber.

Partidele de dreapta, susţinătoare ale marelui capital, sunt mai puţin preocupate de zilele libere, lucru care se răsfrânge şi asupra capitalului electoral ceva mai restrâns.

Lunile de vară sunt destinate concediilor, distracţiilor. Stabilirea datei alegerilor locale la sfârşitul lunii septembrie transformă lunile iulie şi august din luni de relaxare într-o tensionată perioadă de precampanie electorală.

Cum se raportează la aceste luni guvernul şi cum se raportează opoziţia?

În mod logic, starea de alertă ar trebui să se întindă până la găsirea unui antidot Covid-19.

Sunt arhisuficiente date care să demonstreze fără dubiu că pandemia există, că provoacă moartea, că niciun sistem de sănătate din lume nu-i poate face faţă în cazul răspândirii în masă a noului coronavirus.

Fiind un an electoral, în România starea de alertă, sau chiar declararea stării de urgenţă, capătă valenţe politice. Guvernul PNL este acuzat că are tot interesul să prelungească starea de alertă pentru a scăpa de moţiunea de cenzură cu care este ameninţat de PSD.

Să presupunem că PSD are dreptate şi că numărul infectărilor zilnice  nu este de 300-400 de persoane, ci este de 100-200 de persoane.

În ce fel îşi poate asuma PSD responsabilitatea în cazul în care, la presiunea opoziţiei, guvernul Orban ar renunţa la starea de alertă? În niciun fel. În orice situaţie, fie că pandemia va fi ţinută sub control şi se va trece cu bine sau rău peste această perioadă, responsabilitatea îi revine în întregime guvernului în funcţie.

Măsurile de relaxare, ca şi restricţiile sunt diferite de la o ţară la alta. În ţările în care cetăţenii sunt mai disciplinaţi pot fi luate mai multe măsuri de relaxare. Nu este cazul populaţiei din România.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş

Viaţa „la cutie”

Lumea se adaptează din mers noilor condiţii de viaţă „la cutie”. Dincolo de străzile pustii se pot bănui mii de ochi care privesc de după perdele. Ce fac oamenii în această perioadă? Oamenii şi-au redescoperit apetitul pentru umor. Apar tot felul de glumiţe, de fotografii trucate, unele chiar foarte reuşite.

Se spune că închişi în case, neavând ce face, oamenii au început să mănânce şi să bea mai mult. Unii se uită la televizor, alţii au reînceput să citească.

Un cititor ne anunţa că având colecţia ziarului „Informaţia Zilei” încă din anii ’90 găseşte lucruri foarte interesante, care pe nedrept sunt uitate. Acum 20-25 de ani, lumea era mult mai săracă. Doar politicienii păreau la fel. Cititorul nostru ne întreabă cine era cutare şi cutare, că nu-şi aduce aminte de el, ce a făcut ca persoană publică? Nici noi nu ne mai aducem aminte ce merite a avut domnul S.

În schimb, cred că lumea nu va uita foarte repede figurile celor care sunt implicaţi acum în lupta contra-coronavirus. Se remarcă primari, prefecţi, dar mai ales medici.

Cum toată lumea a căzut de acord că viaţa nu va mai fi la fel după coronavirus, această perioadă se poate compara cu marile revoluţii.

Cei care se luptă în prima linie cu ucigaşul nevăzut, riscându-şi viaţa, vor deveni mai cunoscuţi decât „revoluţionarii” din decembrie 1989. De altfel s-a şi propus ca familiile celor care vor cădea victime coronavirusului să primească pensii speciale de urmaşi. O merită din plin.

Dar, adaptată la noile condiţii, viaţa merge mai departe. Pentru unii mai prost, pentru alţii ceva mai bine, cel puţin din perspectiva salariilor. Un domn onorabil, fost demnitar, renunţând la statutul de bugetar pentru munca privată, observa că deja lumea îi priveşte pe cei care nu au trecut în şomaj tehnic, evident excluzând cadrele medicale, poliţiştii etc., îi invidiază pe bugetarii care îşi primesc salariile întregi. De aici se va naşte o nouă diviziune socială, o adevărată ură de clasă. Oricum, instituţiile trebuie să funcţioneze. Dacă vor cădea, atunci cu adevărat se va instala haosul.

Trăind prea mult între patru pereţi, chiar şi politicienii încep să gândească altfel. Dacă în urmă cu câteva zile PSD propunea un pact naţional pentru acţiuni comune contra coronavirusului, iată că PSD ameninţă guvernul cu o moţiune de cenzură. Nu imediat, aşa cum lasă să se înţeleagă PNL, ci după ieşirea din starea de urgenţă. Adică nu după terminarea totală a pandemiei şi efectelor ei sociale şi economice.

Lucrul este posibil. Pentru că după marile catastrofe, războaie, revoluţii, primii sacrificaţi sunt cei aflaţi în prima linie. În termeni politici, partidul sacrificat va fi PNL. Indiferent de modul în care gestionează şi va gestiona criza, PNL va plăti poliţe şi pentru eventualele greşeli şi pentru greşelile inventate.

La concluzia că nimic nu va mai fi cum a fost a ajuns şi consilierul special pe problema coronavirusului al lui Donald Trump. SUA, ţara cea mai afectată din lume, se pregăteşte pentru 3.000 de morţi pe zi. Raporturile dintre ţările UE nu vor mai fi la fel. China nu va mai fi la fel, dar în sensul că ar putea ajunge prima putere economică a lumii.

Dar până la urmă omul rămâne la fel. Puţinii oameni care mai ies la cumpărături nu par deloc schimbaţi, nu par înfricoşaţi, ci mai degrabă curioşi. Poetul Ion Mureşan îmi spunea că cei care ies fără motiv în stradă fac acest lucru ca să vadă cine mai iese fără motiv pe stradă.

Nici amenzile mari nu au reuşit să le taie cheful de plimbare aiurea celor care ignoră regulile impuse de ordonanţele militare. Cât timp va continua „viaţa la cutie”? Oricum sărbătoarea Sfintelor Paşti va găsi credincioşii încă închişi în case. Va fi cea mai neobişnuită sărbătoare a Învierii din întreaga istorie a creştinătăţii.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş

Fiecare țară cu virusul său

Coronavirusului i s-ar putea zice și virusul adevărului și, din ce s-a întâmplat până acum, nu s-ar greși foarte mult.

În contrast cu micile gesturi de umanitate iese în evidență lipsa de solidaritate a țărilor în fața acestui pericol comun venit cine știe din ce laborator sau pur și simplu creație întâmplătoare a unor anomalii din natură.

Mai mult ca niciodată, acum se vede că Uniunea Europeană este o structură artificială, creată din interese economice individualiste, bine mascate în spatele unor principii lustruite cu grijă, înfășurate în cuvinte alese cu grijă.

Este suficient să vedem că Germania, motorul economic al UE, a interzis exportul de măști de protecție și materiale dezinfectante. Nemții le țin pentru ei, deși deocamdată nu au atâta nevoie de ele ca Italia. La rândul ei, Franța nu distribuie măști de protecție de la farmacii decât pe bază de prescripție medicală. Se înțelege că numai pentru cetățenii ei.

Fiecare țară cu virusul ei. Fiecare țară se închide între propriile granițe considerându-i pe străini un pericol. Dintr-o dată s-a renunțat la libera circulație a persoanelor. Fiecare țară se descurcă singură, cum poate.

Ce bătaie va fi când se va descoperi antidotul! Donald Trump a și anunțat de câte doze ar avea nevoie Statele Unite. Jandarmul planetar se gândește la sănătatea propriilor cetățeni.

Până la urmă salvarea se pare că va veni de acolo de unde a început, din China. Și lucru important: fără ajutor din afară. Italia, țara cea mai afectată de coronavirus, s-a închis în cochilie ca un melc. Obiectivul este ca nimeni să nu iasă și nimeni să nu intre. Așadar, fiecare țară se descurcă așa cum poate, procedează cum crede de cuviință.

Ce se întâmplă în România? Numărul infectaților nu este foarte mare, dar panica este întreținută de toată lumea. Facebook a demonstrat că este elementul cel mai propice pentru dezvoltarea virusului știrilor false. Site-urile obscure întrețin o stare de agitație. Instituțiile s-au divizat, fiecare oferind propria variantă despre măsurile luate împotriva răspândirii coronavirusului în funcție de opțiunea politică. Partidele de opoziție prezintă o situație catastrofală, în timp ce puterea face nenumărate apeluri la calm.

PSD, în semn demonstrativ, și-a amânat congresul. Bănuim că mai mult ca să se protejeze pe ei decât populația. USR anunță că oprește acțiunile de pre-campanie, iar PLUS merge mai departe anunțând că activează o celulă de criză pentru coronavirus, complementară cu acțiunile guvernului. Să vezi și să nu crezi! Până și Avocatul Poporului anunță că își suspendă audiențele pe întreaga perioadă a lunii martie. Rând pe rând, profită de situație instituțiile statului, suspendându-și programul cu publicul. Sunt afectate și manifestările dedicate zilei maghiarilor de pretutindeni, 15 martie. Maghiarii nu vor mai defila pe străzi, se vor limita să se adune în săli de teatru, dar și acolo vor ocupa numai jumătate din locuri, participanții lăsând între ei câte un scaun liber.

Se sacrifică doar parlamentarii. Înfruntând pericolul, azi se adună în plen pentru a vota împotriva sau pentru învestirea guvernului Cîțu. Dacă nu trece nici acest guvern este posibil să se declanșeze alegeri anticipate.

Dacă trece vom avea în continuare un guvern minoritar, fără să fie susținut de o majoritate parlamentară. În nicio variantă nu este o situație normală. În același timp, în orice variantă decisă de parlamentari, va continua procesul de izolare, cu controale severe la trecerile frontierei.

Ne închidem ca în timpul regimului comunist. Închizându-și granițele, țările occidentale au parte de o mică mostră de comunism.

Sunt și demersuri raționale. De exemplu, europarlamentarul Victor Negrescu anunță că a solicitat din partea Comisiei Europene organizarea unei strategii comune împotriva coronavirusului.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Satu-Mare

Şcoala, veşnica problemă

 de Dumitru Păcuraru

Modul de abordare a procesului de învăţământ din România a fost şi rămâne discutabil. S-a vorbit atât de mult despre reforma în educaţie încât nimeni nu mai crede în niciunul dintre proiectele prezentate.

Preşedinţii, de la Emil Constantinescu, profesor universitar, la Klaus Iohannis, tot profesor, au fost preocupaţi de problema Educaţiei. Traian Băsescu a iniţiat un Pact Naţional pe Educaţie, înfiinţând comisia Micle. De care nu s-a ales nimic.

Preşedintele Iohannis a înfiinţat, de asemenea, o comisie, invitând la Cotroceni cei mai buni specialişti.

Nimeni nu mai vorbeşte de aceste comisii prezidenţiale. Şcoala a rămas aşa cum a conturat-o legislaţia stufoasă, începută de ministrul Andrei Marga, continuată de Ecaterina Andronescu şi alţi miniştri mai puţin vizibili, dar adăugând şi ei lege după lege, măsură după măsură.

Şcoala, ca instituţie, nu poate fi altfel decât este ţara în care spasmele politice repetitive trec de la un guvern la altul, de la ministru la ministru.  România, veşnic în căutare de soluţii alternative de ieşiri din crizele ciclice, are, totuşi, o şcoală recunoscută pentru performanţele unor olimpici şi absolvenţi de învăţământ superior. Dacă vrei să vezi acest aspect, dai note bune şcolilor româneşti. Dacă vrei să dai note proaste, să o aşezi la coada ţărilor din UE, vezi numai şcolile cu toaletele în fundul curţii. Depinde de unghiul politic din care priveşti. Adică de gradul de politizare a procesului de învăţământ.

Partidul care este la guvernare trage întotdeauna ponoasele. Anul acesta fiind la guvernare PSD, ministrul Daniel Breaz are tendinţa de a minimaliza problemele, de a prezenta partea bună a sistemului de învăţământ. În schimb, preşedintele Iohannis, trecând partea festivă a începutului de an, a adoptat o poziţie critică, aşa cum îi stă unui candidat prezidenţial aflat în campanie electorală.

„Unii politicieni se tem de şcoală”, zice preşedintele. „Există resurse bugetare pentru dublarea fondurilor alocate programului Fiecare Copil în grădiniţă” – afirmă premierul. Desigur, Iohannis şi Dăncilă nu pot avea aceeaşi opinie despre şcoală. Nu pot cădea de acord nici partidele adverse, dar nici cele care s-au aflat sau se află într-o alianţă politică sau electorală.

Educaţia, ca de altfel şi cultura, nu se află pe listele de priorităţi naţionale la nicio formaţiune politică. Sunt anexe, subiecte colaterale, atinse în treacăt. Mai putem trece aici şi Sănătatea. În ultima vreme şi siguranţa cetăţeanului. Politicienii preferă să vorbească despre lucruri pe care nu le-au făcut adversarii lor, uitând că nici ei nu le-au rezolvat. Exemplul cel mai elocvent: autostrăzile. Lipsa lor ne aşează la coada Europei, dar oferă şi material electoral pentru opoziţie. USL critica guvernele PDL că nu au construit autostrăzi, câştigând astfel alegerile din 2012,  pentru ca în 2019 PNL să critice PSD pentru că nu a făcut decât câţiva kilometri nenorociţi de autostradă şi, foarte probabil, va câştiga alegerile.

Educaţia nu are o încărcătură electorală atât de mare, deci nu poate fi trecută pe lista priorităţilor naţionale. Dar este o prioritate naţională. Avem, totuşi, o şcoală bună. Întrebarea este ce facem cu ea şi mai ales ce facem cu tinerii după ce absolvă una din formele de învăţământ. Privim cum pleacă din ţară şi nu putem face nimic.