3.Caracteristicile învățăturii indiene tradiționale
Potrivit
celor două moduri fundamentale de filosofare ale indienilor, chinezilor și ale altor orientali influențați de aceștia (unul multimilenar, tradițional și
eminamente meditativ-speculativ, altfel spus ermetico-esoteric și cripto-laconic, celălalt de dată recentă și cu rol de „locomotivă” economico-socială, dovadă locul
fruntaș al Japoniei în economia
mondială, respectiv spectaculoasele progrese înregistrate de Singapore, Taiwan,
Coreea de Sud și China, ba chiar de
India sau Thailanda), în educația
de pe aceste întinse meleaguri asiatice coexistă metodele tradiționale și
cele moderne (de inspirație
occidentală). Poate că nu peste tot în Orientul Îndepărtat, însă cu certitudine
că pretutindeni pe teritoriul Indiei...
Importanța și scopul
avansatei educații din
Japonia zilelor noastre sunt admirabil înfățișate de
redutabilul economist Saburo Okita în cartea Cu fața
spre secolul 21 (Editura AGER-Economistul,
București, 1992), cu ajutorul unei
maxime/parabole a unui înțelept
chinez din vechime: „Dacă îi dai unui om un pește, îl va mânca pe loc; dacă îl înveți să pescuiască, va mânca pește toată viața lui”!
La
rândul lor, indienii se călăuzesc în sistemul lor educațional (tradițional și
oficial, mai exact inspirat de modelul englezesc) într-o atare măsură după
spusa unui înțelept antic, cum că
mintea, forța și destinul sunt cele trei puteri care conduc această
lume, precum și după foarte discutabilul adevăr cuprins în proverbul
indian „Lumea ar înceta să existe dacă filosofii n-ar purta-o în capul lor”,
încât Theofil Simenschy se simte dator să precizeze: „Poate că nicăieri în
lume, afară de Tibet, învățătura
nu are o atâta însemnătate ca la indieni”.
Idealul
vieții indienilor fiind
dobândirea înțelepciunii, dar cum înțelept – ne face cunoscut Ernest Stere în Istoria filosofiei antice și medievale (Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1976) – nu poate să devină decât acela „care este
capabil de a-și înfrânge egoismul,
dovedind prin comportarea sa un simț puternic al respectului față de om, respectul vieții în toate formele ei de manifestare, sobrietate și tăria de a renunța la proprietatea individuală proprie”, iată de de ce în
literatura lor religioasă și
filosofică se afirmă foarte des că știința
dă putere și că tocmai de aceea
ea trebuie să fie ținta
supremă a omului, idee susținută
prin numeroase relatări despre discipoli care l-au slujit vreme îndelungată pe
un învățător, cu speranța că acesta se va îndupleca să le împărtășească vreo știință,
despre regi care sunt dispuși
să dea grămezi de aur acelui brahman care le va arăta calea spre Sufletul
universal (Brahma), despre brahmani ce se umilesc înaintea regilor înțelepți și despre bogații ce adesea se smeresc în fața înțelepciunii
cerșetorilor.
Cu o
atare mentalitate, totuna cu rostul de-a fi, este firesc ca fiecare indian din
cele trei caste superioare (brahmani, războinici-nobili, plugari-negustori), să
știe că în viață are de străbătut patru etape, adică să trăiască și să acționeze
în conformitate cu tradițiile
religioase multimilenare, care sunt pe larg prezentate în faimosul Cod de legi al lui Manu, cod elaborat între secolul al II-lea î.e.n. și secolul al II-lea e.n.: în prima etapă el trebuie să
devină discipolul unui învățător
și să locuiască împreună cu
acesta, conviețuirea putând să dureze
peste 30 de ani sau mai puțin,
funcție de iscusința maestrului și – mai ales – funcție de priceperea tânărului; în cea de-a doua etapă, care
începe îndată după isprăvirea învățăturii, indianul este dator (în primul rând față de tradiții) „să-și
întemeieze un cămin, să aibă copii și să aducă zeilor jertfele orânduite de tradiție” (T. Simenschy); a treia etapă începe în pragul
bătrâneții, când indianul își părăsește
casa pentru a duce o viață de
pustnic în pădure, unde „meditează asupra înțelesului mistic și simbolic al jertfei”; în fine, când indianul simte că i
se apropie sfârșitul,
renunță la tot ce-l leagă de
această lume, „se face ascet și
cerșetor”, „meditează numai
asupra lui Brahma, principiul suprem al lumii, și năzuiește
să se contopească cu el”, astfel parcurgând ultima etapă a vieții sale actuale.
Deosebit
de importantă pentru tema acestui capitol este faza discipolatului. Din
următoarele două motive:
a)Părinții au obligația să-și
dea copilul la învățătură,
căci o strofă din Hitopadeśa, cartea
de precepte și povești morale, este cât se poate de categorică în acest sens:
„Un dușman este tatăl, un dușman este mama care nu-și dă copilul la învățătură”;
b)Nu
numai că aducerea discipolul la învățător, ne înștiințează
Simenschy, este riguros stabilită pe caste („pentru un brahman la 8 ani, pentru
un războinic la 11 ani, iar pentru un vaiśya
la 12 ani”, copiii din casta oropsită/paria fiind opriți de la învățătură), dar acest moment referențial din viața indianului, dimpreună cu „felul său de viață, legătura dintre amândoi și liberarea discipolului din slujba învățătorului sunt descrise amănunțit în cărțile
de ritual”.
Astfel,
la prima întâlnire cu învățătorul
său, discipolul primește funia sfântă (oare care-i legătura cu funia tracă de pe porțile de lemn ale maramureșenilor?!), pe care „o va purta de aici înainte toată viața, pe umărul stâng”. Da, căci ea are pentru primitor o
semnificație atât de însemnată,
încât Simenschy o echivalează cu „a doua naștere spirituală”, fapt pentru care membrii primelor trei
caste sunt numiți „cei de
două ori născuți”, ba chiar consideră
că ar corespunde „într-o oarecare măsură cu botezul nostru”.
Rolul
covârșitor al învățătorului într-o cultură care de mii de ani se bazează
aproape în întregime pe tradiția orală (cartea a
jucat doar un rol de auxiliar al instruirii prin grai!), reiese atât din faptul
că indianul nu face deosebire între părinți și
educatori (amândurora li se adresează cu guru),
cât mai ales din nemărginita dragoste statornicită între maestru și discipol, așa încât nu numai că elevul nu comentează niciodată
poruncile primite de la părintele său spiritual, ci-l ascultă orbește și-l servește respectuos pe întreaga durată a discipolatului, dar și după despărțire el „îi rămâne recunoscător toată viața pentru învățătura primită”.
Întrucât
toată cultura indiană (foarte subtilele învățături din teologia brahmanică și budistă, sistemele filosofice, întreaga literatură
versificată, până și legile)
se transmit chiar și azi pe
cale orală, ținta șederii îndelungate a discipolului lângă învățător fiind aceea de-a memora cu exactitate textele (de
pildă, Rig-Veda a rămas practic la
fel – „cuvânt cu cuvânt, silabă cu silabă, accent cu accent” – din secolul al
V-lea î.e.n.!), nicidecum de a le studia, iată motivul pentru care dascălii
indieni recurg la cea mai simplă metodă intuitivă (bazată pe nenumărate comparații), o metodă întrucâtva asemănătoare cu cea întrebuințată de Socrate, pentru ca elevii lor să poată înțelege ideile cele mai abstracte. În plus, pregătirea
discipolilor pentru efortul intelectual-memorizator în continuă creștere, necesită supunerea acestora la dificile exerciții fizice, dar mai ales psihice, „pe care cu greu le-ar
putea îndeplini un european” (T. Simenschy).
N.B.:
Despre oralitatea culturii antice în general și despre fabuloasa memorie a indienilor, iată ce afirmă
prefațatorul Cicerone Poghirc în
notele finale la cartea Cultură și filosofie indiană în texte și studii:
a)„Oralitatea
este o trăsătură esențială a culturii
antice în general”, deoarece și
la greci „nu numai oratoria, poezia și drama, dar chiar și operele filosofice și istorice erau destinate lecturii publice”;
b)La
Congresul de sanscrită de la New Delhi din 1972, C. Poghirc făcea parte din
grupul celor peste două mii de savanți, pe care o fetiță de opt ani i-a uimit „recitând pe de rost, la cerere,
oricare din cele 3976 de reguli ale Gramaticii
lui Pānini”.
Theofil
Simenschy nu-i dispus să atribuie indienilor nici întâietatea și nici originalitatea versificării culturii lor, care
„s-a născut fără arta scrierii și a
fost transmisă timp de secole fără ea”, de îndată ce la greci, Iliada și Odiseea în
chip asemănător s-au transmis vreme de câteva veacuri.
De ce și-au versificat indienii antici cea mai mare parte din
literatura lor religioasă și
profană, până și aceea care n-are
nimic de-a face cu poezia? În primul rând pentru faptul că toate literaturile
antice încep cu poezia, proza apărând mult mai târziu. De pildă, între primele
imnuri din Rig-Veda și primele texte liturgice în proză este o distanță „de cel puțin două mii de ani”! Aproape la fel stau lucrurile în
literatura antică greacă, iar Cartea
cântecelor din multimilenara cultură chineză este o colecție de poezii apărute în secolele XI-VII î.e.n., urmată la
mare distanță în timp de
prozastica triadă Cartea munților și a
mărilor – Cartea
apelor – Cartea regelui Mu, forma
literară a miturilor și
legendelor care circulau oral încă din veacurile III-IV e.n. Lucrul acesta,
dimpreună cu absența scrierii
în acele vremuri depărtate, explică atât oralitatea popoarelor antice, cât și formidabila memorie a omului de-atunci. Cum spuneam mai
sus, indienii și-au versificat nu
numai textele liturgice, ci și
operele științifice de medicină sau astronomie, dar mai cu seamă Codul lui Manu, în egală măsură tratat
juridic și operă literară.
În al
doilea rând, ritmul are un rol de
prim rang în cultura și educația indiană, căci – ne spune același Simenschy – „Versul se întipărește mai ușor
în memorie și se păstrează un timp
mai îndelungat decât proza”.
Deoarece
tradiția textelor profane diferă
substanțial de cea a textelor
religioase, care fiind considerate sfinte, școlarul are obligația să evite cu grijă „orice greșeală în pronunțare, accentuare și în modul de a recita” (cea mai neînsemnată greșeală este asimilată cu un mare păcat!), Codul lui Manu face din cunoașterea Vedei un
privilegiu al castei brahmanice, statornicind următoarele: „Brahmanul să recite
regulat Veda, la timpul potrivit,
fără silă, pentru că aceasta-i datoria lui cea mai înaltă; orice altă
îndatorire stă mai prejos”. Și
mai departe: „Brahmanul devine capabil de-a fi fericit prin simpla recitare a Vedei, indiferent dacă îndeplinește celelalte ceremonii sau nu”.
Potrivit
acestor prescripții, chiar
după ce a fost redactată în scris, Veda a
rămas o carte atât de esoterică pentru indienii de rând (complet pecetluită și ascunsă), încât – cu excepția Upanișadelor
(comentariile vedico-filosofice cele mai recente) – „până în ziua de azi Veda nu e citită deloc, nici chiar de învățați, oricât
ar fi de venerată și oricât
ar fi socotită autoritatea ei divină drept o călăuză care nu poate greși” (T. Simenschy).
India nu
s-a abătut de la ceea ce constituia regula popoarelor antice avansate
(caldeeni, egipteni, greco-romani, chinezi) cu cunoașterea
comună sau exoterică,
adică destinată tuturor, și cunoașterea esoterică (destinată
aleșilor). Așa că, fiind literatura religioasă și filosofică rezervată unui număr redus de privilegiați, în primul rând brahmanilor, ultima perioadă a
instruirii indiene tradiționale
avea/are ca scop inițierea
acestora în mistere și învățături mistico-filosofice, îndeosebi în cele din Upanișade sau Vedanta (sfârșitul Vedelor),
care – susțin cugetătorii
postupanișadiști – îl ajută pe cel ce le cunoaște să se elibereze de renașteri. Dar cum „upanișade” înseamnă „învățături secrete”, adesea ele recomandă cititorului să nu
divulge vreo învățătură
omului nevrednic de ea: „Această învățătură despre Brahma s-o comunice tatăl fiului cel mai în
vârstă sau numai unui școlar iubit,
nu însă altuia, oricine ar fi, chiar dacă i-ar da întreg pământul înconjurat de
apă și umplut cu comori”.
Doar
câteva cuvinte despre manuscrisele și manualele indiene. Conservatorismul indienilor reiese și din faptul că, având în vremea din urmă hârtia și tiparul la îndemână, ei continuă (cel puțin în perioada când Simenschy își elabora tratatul) să scrie pe foi de palmier și pe coajă de mesteacăn, ambele materiale lesne
degradabile, inclusiv cu contribuția climei excesive de pe aceste meleaguri. Iată motivul
pentru care, ne informează redutabilul indianist român, „cele mai multe
manuscrise pe care le avem și
după care s-au editat mai toate textele indiene de către învățații
europeni, datează numai din ultimele secole”, manuscrisele din secolele XIII-XIV,
de exemplu, fiind extrem de rare, iar cele din antichitate neexistând nici de
leac.
Este
adevărat că în anul 1900, savantul german M.A. Stein a descoperit în deșertul din Turkestanul chinez peste 500 de tăblițe de lemn cu scriere indiană, tăblițe aparținând
secolului al IV-lea sau chiar mai vechi. Atâta doar că respectivele tăblițe dețin
o restrânsă valoare muzeal-arheologică, pentru că „nu cuprind nici măcar
un singur text mai important, care să nu
fie cunoscut și din alt izvor”.
Manualele
didactice indiene cuprind sūtrele
(regulă scurtă, mai exact învățătură
comprimată în câteva cuvinte, întru o mai lesnicioasă memorare), adică acele
entități lingvistice cu adevărat
specifice culturii/literaturii
indiene, prin care autorii lor caută „să spună cât mai multe lucruri în cât mai
puține cuvinte”, chiar dacă
aceasta dăunează înțelesului și clarității.
Astfel, cărțile indiene de
gramatică, potrivit sūtrelor lor, nu admit nici măcar o singură literă de
prisos. Același laconism, învecinat
cu cripticismul, se întâlnește și în manualele de filosofie, scopul sūtrelor din ele
fiind acela de-a sugera ideea și
de-a ajuta memoria. Taman ca scrierile antice chineze (Cartea despre Tao și virtuțile
sale, de pildă), cu cât manualul este mai vechi , cu atâta el
este mai obscur și, ca
atare, mai dificil de priceput fără ajutorul unui comentariu. Dar nu de puține ori, însuși comentariul are nevoie de un alt comentariu...Desigur,
elevii învățau pe dinafară
sūtrele, iar învățătorii le
dădeau explicațiile trebuincioase
pentru înțelegerea lor.
Ulterior, toate aceste explicații
au fost scrise, astfel rezultând niște voluminoase comentarii la sūtre, fără de care ele ar
fi de neînțeles chiar pentru
majoritatea indienilor. Sūtrele mai recente, ne face cunoscut Simenschy, „sunt
simple colecții de precepte sau
învățături, formulate și adaptate spre a servi ca manuale pentru diferite științe,
ca: ritual, filosofie, legi, gramatică etc.”.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
29-30
iulie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu