Filosofia indiană și sublima ei subtilitate (IV)

  4.Concepții cosmogonice indiene, chinezești și grecești

            Funcție de forța lor spirituală, toate popoarele antice, chiar și cele mai puțin civilizate, au fost intens preocupate de marile probleme ale filosofiei (existență-nonexistență, viu-neviu, materie-spirit, macrounivers-microunivers, absolut-efemer, mișcare-repaus, temporal-atemporal, spațial-nespațial, haos-cosmos, moarte-nemurire), încercând să răspundă în manieră proprie la etern sâcâitoarele întrebări umane privind începutul și sfârșitul lumii, apariția viului și condiția umană, necontenita metamorfoză a materialului/corporalului (care pentru viu se cheamă moarte) și posibila nemoarte a sufletului sau eului omenesc, fie în sensul răsplății creștine pentru exemplaritatea scurtei vieți pe Pământ, fie în sensul metempsihozei indiene.

            De pildă, toți bibliștii onești și echilibrați (a se citi nefanatizați ba de ideile creaționiste, ba de cele evoluționiste), admit că – taman ca la indieni – admirabila Genesă provine din tradiție, fiind așezată de Moise în fruntea Pentateuhului (primele cinci cărți ale Vechiului Testament), pe care tot tradiția i le atribuie acestui prim reformator și organizator al seminției iudaice.

            Mai exact, așa cum rezultă din inscripțiile cuneiforme mesopotamiene, concepția cosmogonică a evreilor antici prezintă frapante asemănări cu legendele babiloniene, întrucât primii patriarhi ai lui Israel (în primul rând Avraam) au împrumutat-o de la chaldeeni și au adus-o cu ei în Palestina. De altminteri, ne face cunoscut Petre P. Negulescu în tratatul Geneza formelor culturii (BPT, Editura Minerva, București, 1993), numele simbolic Abram/Abraham înseamnă în prima lui formă „tatăl cel mare sau cel înalt”, în a două formă înseamnă „tatăl mulțimii”, iar populațiile locale mai vechi le-au spus acestor imigranți „ibrim”, adică „cei de dincolo” (de peste Eufrat). Cu timpul, acest „ibrim” („întrebuințat mai mult de străini decât de ei înșiși” - P.P. Negulescu) a devenit „ebrei” și, în pronunția grecească de mai târziu, „evrei”...

            În opinia lui Theofil Simenschy, speculațiile filosofice din sistemele cosmologice și ontologice ale indienilor, chinezilor (adaug eu, G.P.) și grecilor despre nașterea și alcătuirea Universului, „au de asemenea o mare vechime și reprezintă cele dintâi încercări de gândire la aceste popoare”.

            Dar, ne atenționează ilustrul nostru indianist în tratatul Cultură și filosofie indiană în texte și studii (Bibliotheca Orientalis, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978), spre deosebire de cosmogonia indică, însușirea fundamentală a cosmogoniei grecești este aceea că „lumea nu s-a născut dintr-odată, adică n-a fost creată, ci a evoluat, pornind de la începuturi obscure și elementare, dezvoltându-se și organizându-se, până a căpătat aspectul final al lumii perfecte de azi (Cosmos)”. Altfel spus, „filosofii greci nu se ocupă de creațiune, ci de alcătuirea universului și de elementele primitive din care s-a format, singur, fără intervenția vreunei divinități, concepție cosmogonică – ne lămurește același Simenschy – care „își găsește suprema expresie în atomismul lui lui Democrit” (de reținut că această teorie atomistică, la fel ca doctrina lui Epicur, ce ne este înfățișată de Lucrețiu în poemul De rerum natura, prezintă izbitoare asemănări cu concepțiile atomistice ale sistemelor upanișadice Nyāya și Vaiseșika) și că acest colosal proces cosmic poate fi pătruns/înțeles doar dacă este urmată metoda aristotelică sau calea plotiniană (de jos în sus): de la ceea ce e prim pentru noi (sensibilul) la ceea ce e ultim pentru noi (suprasensibilul).

            În episoadele anterioare arătam excepționala valoare a celor 1028 de imnuri în versuri ce alcătuiesc Rig-Veda: cu ele începe literatura indiană, așa încât tot ele „constituie cel mai vechi document literar al grupului de popoare indoeuropene” (T. Simenschy). Nu doar atât, căci unele  dintre aceste imnuri au un conținut filosofic (se ocupă de originile lumii), cel mai celebru între ele fiind Imnul creațiunii. Din următoarele motive:

            a)Conține in nuce sau „în sâmbure” (sugestiva expresie simenschyană) „întreaga concepție cosmogonică de mai târziu a indienilor”;

            b)Împreună cu comentariile făcute pe marginea lui, de-a lungul timpului, de diverși învățați și filosofi hinduși (cel mai vestit la acest capitol este Sāyana din secolul al XIV-lea e.n., ale cărui comentarii „explică textul rigvedic cuvânt cu cuvânt”), are – precizează Simenschy – „o mare însemnătate pentru studiul teoriilor cosmogonice la indieni și chiar la greci” (subl. mea, G.P.).

            Din referențiala traducere a marelui indianist român aflăm că atunci, adică în starea primordială sau înainte de creațiune, „nu era nici neființă, nici ființă; nu era văzduhul, nici cerul cel depărtat”, stare redată/interpretată în Brāhmane prin lipsa diferitelor părți ale lumii („Lumea aceasta nu era nimic la început; nu era nici cerul, nici pământul, nici văzduhul”), iar în  transpunerea eminesciană din Scrisoarea I prin „La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă”.

            Nota 1: Așa este, la început n-a fost nimic, însă prin excepționala redare lirică a cestui „nimic” rigvedic de către Eminescu, cultura română s-a îmbogățit cu două dintre cele mai consistente concepte filosofice: ființa (sāt în sanscrită și Sein în germană), respectiv neființa (āsat în sanscrită și Nichtsein în germană).

            Dar iată trei memorabile tălmăciri pentru succesiunea profundelor interogații ce alcătuiesc al doilea vers rigvedic („Ce acoperea? unde? sub a cui ocrotire erau apele? era oare un adânc fără fund?”):

            a)La Mihai Eminescu: „Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?”;

            b)În Brāhmane (după autorizata opinie a lui T. Simenschy, cea mai veche interpretare dată părții introductive a Imnului): „Lumea aceasta a fost la început și reală, și nereală; ea a existat și n-a existat; ea a fost pe atunci numai gândire. De aceea, înțelepții spun despre ea: «Atunci nu era nici neființă, nici ființă; pentru că gândirea nu era nici ceva real, nici ceva nereal. Această gândire a dorit să se manifeste ca ceva creat, mai pronunțat și mai concret; ea își dori o personalitate (ātman), se înfiebântă și se condensă»”;

            c)În Codul lui Manu (acesta are 2685 de versuri în cele 12 cărți ce au fost scrise în perioada cuprinsă între sec. II î.e.n.-sec.II e.n. și, după Vede, este considerată de indieni cea mai sfântă operă a lor, cu un meritat loc de frunte în literatura universală) la fel se spune cât se poate de clar că „atât ceea ce încă nu s-a desfăcut, cât și gândirea sau substanța gânditoare pe care Brahmā a produs-o cea dintâi din sine, sunt în același timp și reale, și nereale”.

            Fiorii existentului și bornele timpului nu apar nici în cel de-al treilea vers al Imnului: „Atunci nu era moarte, nici nemurire; semnul nopții și al zilei (încă) nu era”. De-abia al patrulea vers introduce în scena creațiunii Unul, adică Brahmā sau substanța/entitatea primordială („Liber sufla fără suflare acest Unu; mai presus de el nu mai era nimic altceva”), despre care ni se spune în prima parte (a versului) că era doar spirit și inteligență, pentru ca în cea de-a doua parte să se precizeze că nu era nimic mai presus, implicit mai prejos sau diferit de el (Brahmā), stare demiurgică astfel înfățișată în Scrisoarea I: „Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns”, un Unu care mai apoi devine Totul, atât în Rig-Veda („Unul e stăpân peste tot ce mișcă și tot ce stă; el a devenit tot ce merge și tot ce zboară”), cât și în creația eminesciană („Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate”).

            Dar chiar dacă Unul devine Tot, versul al cincilea ne înștiințează că „acest Tot era o întindere nedeslușită de ape”. Da, căci încă suntem „la început”, acel „moment” atemporal despre care Imnul afirmă că „era întuneric învăluit de întuneric” și pe care comentatorii indieni îl plasează „înainte de creațiune”, adică în acel metalogic netimp, când „nu era cine să vadă, nu era vedere și nici obiect care să fie văzut”. Versurile „Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază” ne încredințează că Eminescu cunoștea dintr-o foarte bună traducere în germană nu numai Imnul creațiunii, ci și comentariile înțelepților indieni pe marginea acestuia...

            Dincolo de frapantele asemănări dintre Unul indian, principiile fundamentale din filosofia chineză (Dao, Unul, perechea de principii creatoare Yin-Yang) și faimosul Unu plotinian, T. Simenschy are grijă să ne pună sub ochi asemănarea până la identitate dintre versurile 4-5 ale Imnului și versetul 2 din primul capitol al Genesei biblice: „ (...) peste fața adâncului de ape era întuneric și Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra apelor”.

            Și iată că începe prima fază a creațiunii rigvedice („Germenul care era ascuns în haos, acel Unu care s-a născut prin puterea căldurii”, conceptul de „căldură” sau „asceză” în sanscrită, desemnând fierbintea năzuință lăuntrică din care purcede actul zămislirii), precum și al celei eminesciene: „Dar deodat-un punct se mișcă...cel întâi și singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...”

            La începutul creațiunii primitive, ne face cunoscut Imnul, „s-a ivit deasupra acestuia (a Unului, nota mea, G.P.) dorința, care a fost cea dintâi emanație a spiritului”. Vasăzică, lumea materială a rezultat din „ființa primordială spirituală”, printr-o emanație nematerială a Ființei, mai bine spus printr-o succesivă separare/desfacere a acesteia, urmată de materializarea ei.

            De unde provine lumina rațională asupra întregului act al creațiunii? De-acolo, ne spune versul următor („Legătura cu ființa au găsit-o înțelepții în neființă, cercetând cu înțelepciune în inima lor”), că „Ochiul spiritual al celor ce văd (al înțelepților) a pătruns cu raza sa de lumină de-a curmezișul, adică prin mijlocul întunericului acelei epoci premergătoare” (T. Simenschy).

            Nota 2: Sintagma de-a curmezișul, ne atenționează comentatorii, nu doar că îndreptățește Imnul să se întrebe dacă în acea stare primordială a lumii exista un spațiu cu dimensiuni („a fost oare un dedesubt? a fost oare un deasupra?), dar chiar legitimează mult mai dificila întrebare filosofică dacă acel Unu a fost dedesubt sau deasupra...

            Însă cu toate că deja există condițiile rigvedice prielnice creației („Puterile creatoare erau; puterile primitoare erau”) și este prezentă perechea principiilor creatoare („puterea pasivă era dedesubt, puterea activă era deasupra”) în sensul aluziilor din vechile sisteme cosmogonice indiene la împreunarea cerului cu pământul pentru nașterea zeilor, oamenilor și a tuturor viețuitoarelor, totuși, îndoiala și întrebările persistă în Imn („Cine știe într-adevăr, cine ar putea spune, aici pe pământ, de unde s-a născut, de unde-i această creațiune?”), îndoială ce cu necesitate purcede din limitele minții umane și pe care poetul nostru național a infuzat-o cu universal în memorabilul vers „N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă”.

            Nota 3: Pentru corectitudinea și completitudinea expunerii, consider că trebuie făcute următoarele două precizări:

            a)Fără putința de-a ști vreodată dacă este vorba de interinfluențe ori de un miraculos sincronism cultural al lumii antice, în sistemele cosmogonice ale vechilor chinezi, îndeosebi în cele daoiste (de exemplu, în celebra carte Dao De Jing sau Cartea despre Dao și Putere) se susține că nenăscutul Dao l-a născut pe Unu, Unu a născut pe Doi, Doi a născut pe Trei, iar Trei naște cele zece mii de ființe și lucruri. Ce vrea să spună această exprimare eliptică, specifică tuturor textelor antice chinezești și indiene, dar îndeosebi lui Lao Zi (în traducere „Copil bătrân”), presupusul autor al cărții și legendarul întemeietor al daoismului (în limba chineză „d” se citește „t”)? Că Dao este arhetipul arhetipurilor, temeiul tuturor lucrurilor și principiul primordial care stă la obârșia lui Unu; că Unul este suflul unic (Qi), prin a cărui diviziune au apărut Yin și Yang, cele două principii (sufluri) creatoare (în perspectivă cosmogonică, prin Doi se înțelege Cerul și Pământul); că Doi este obârșia lui Trei (Yin sau principiul feminin, Yang sau principiul masculin și suflul îngemănat He Qi sau urmarea unirii dintre Yin și Yang), triada cosmică fiind formată din Cer, Pământ și Suveran (umanitate); că Trei zămislește cele „zece mii de ființe și lucruri” sau mulțimea nenumărabilă a creațiilor. Fără să insist prea mult, deoarece am detaliat în ampla lucrare Umanismul confucianist și misticismul daoist, cei doi poli între care a oscilat îndelung filosofia chineză, socot că trebuie menționate cele cinci elemente din cugetarea chinezilor antici (apa, focul, lemnul, metalul, pământul) și că acestea, în pofida faptului că li s-au atribuit ba numere (1 pentru apă, 2 pentru foc, 3 pentru lemn, 4 pentru metal, 5 pentru pământ), ba culori, gusturi, alimente, măruntaie, activități umane sau virtuți, nu sunt numai substanțe sau elemente chimice, ci „implică o repartizare spațială și temporală” (Max Kaltenmark în Filozofia   chineză; Editura Humanitas, București, 1995).

            b)Cum spuneam mai sus, filosofii antici greci nu s-au ocupat de creațiune, ci de elementele primordiale din care s-a format lumea, fără intervenția vreunei divinități: apa, aerul, pământul și focul la gânditorii ionieni, numărul la Pitagora, Unul sau zeul unic la Xenophan, Ființa sferică (fără început și fără sfârșit) a lui Parmenide, Rațiunea ordonatoare a lui Anaxagora, Demiurgul sau zeul suprem (plus lumea Ideilor și lumea materială) la Platon, Inteligența cosmică la Aristotel, Unul la neoplatonicieni.

            Întrucât cărturarii moderni (și nu numai) ai Apusului, iar pe urmele lor ai întregii Europe, de regulă s-au raportat/se raportează la filosofia necreaționistă a grecilor antici, o cugetare preocupată în cel mai înalt grad de estetism și de Cosmos (termenul îi aparține lui Pitagora) sau ordinea universală, iată – zic eu – principalul motiv pentru care evoluționismul s-a constituit în sfidătoarea modă a ateilor și a tot mai scepticilor științifici din zilele noastre!

            De pildă, eminentul profesor italian Giovanni Reale (1931-2014) și-a intitulat una dintre opere Istoria filosofiei antice (la noi a apărut în 10 volume la Editura Galaxia Gutenberg din Târgu-Lăpuș). Mă rog, foarte bine c-a apărut în limba română. Este cartea unui erudit, care izbutește să capteze atenția cititorului avizat atât prin coerența ideilor și bogăția deloc ostentativă a argumentației, cât și prin fluența expunerii. Atâta doar că, ocupându-se numai și numai de gândirea greco-romană (de la presocratici și până la neoplatonicieni, ultimele două volume cuprinzând lexicul și bibliografia filosofilor analizați), se subînțelege că titlul mult mai potrivit pentru această carte era Istoria filosofiei antice greco-romane sau, mai simplu, Istoria filosofiei greco-romane...

            Revenind la cosmogonia rigvedică, aflăm în antepenultimul vers al Imnului că „Zeii s-au ivit după crearea acestei lumi” (la rândul său, Demiurgul platonician creează în primul rând zeii ce primesc sarcina de-a crea celelalte ființe!), după care vine seria de întrebări derutante, aparent fără posibilitatea de-a primi vreodată, de la rațiunea umană, un răspuns mulțumitor (evident, cu excepția răspunsurilor liniștitoare pe care le dă creștinismul nedistorsionat prin modernizarea sa): „ (...) atunci cine știe de unde s-a născut?/De unde s-a născut această lume, dacă a făcut-o sau nu”.

            Așadar, Imnul creațiunii nu numai că nu face afirmații tranșante privind nașterea existentului, iar prin aceasta se deosebește net de Genesa biblică (dimpotrivă, el avansează întrebări care îngroașă neînțelesul și întăresc îndoiala), dar în penultimul vers, prin acel „dacă a făcut-o sau nu”, poetul nu ezită să-și exprime neîncrederea că lumea, într-adevăr, a fost făcută de principiul creator Unul (el însuși ivit prin „puterea căldurii”, un proces asemănător cu clocirea) sau s-a născut într-un alt mod, un mod lăsat cu totul la cheremul fanteziei noastre.

            În ultimul vers al Imnului, îndoiala poetului se învecinează cu impietatea („Cel care-i stăpânul ei în cerul cel mai înalt, numai acela o știe, - sau nu știe nici el”), acuzație pentru care inegalabilul Socrate a fost condamnat la moarte de către judecătorii atenieni.

            Dincolo de toate elementele controversabile ale Imnului, important este faptul că „în imnurile din Rig-Veda găsim marea idee despre Unitate, ideea că tot ceea ce vedem în natură și pe care credința populară o numește «zei» este în realitate numai o emanație a acelui Unic, că orice pluratitate este numai aparență” (T. Simenschy).

            Aceasta, de altminteri, este ideea călăuzitoare a Brāhmanelor și doctrina fundamentală a Upanișadelor. Brāhmanele, cu calitatea lor de tratate teologice despre jertfe și de anexă a Vedelor, conțin numeroase legende despre creațiune și Prajāpati (Creator). Dacă în cele mai multe legende, Prajāpati este singurul Creator, T. Simenschy ne face cunoscut că există pasaje în Brāhmane „unde însuși Parajāpati e creat, iar creațiunea începe cu apa sau cu neființa sau cu Brahmā”.

            Bunăoară, una dintre aceste legende susține că, aidoma ca la greci, la început era „o mare de apă”, că apele au practicat asceza, astfel născându-se  din ele „un ou de aur”, și că, după plutirea lui pe ape vreme de un an, din el s-a născut un om. Acest om era chiar Prajāpati, care numai ce rosti bhuh și acest cuvânt deveni pământul, rosti bluvah și noul cuvânt deveni văzduhul, apoi rosti suvar ca să apară cerul.

            Deosebit de interesantă pentru chestiunea cosmologică indiană este legenda din Brāhmane care se deschide cu „La început era numai neființa (āsat)”, o neființă echivalentă în plan conceptual-filosofic cu haosul sau vidul primordial din Theogonia lui Hesiod.

            Dar, ne asigură ilustrul nostru compatriot, marele progres al gândirii hinduse se datorează Upanișadelor sau „învățăturilor secrete” (ăsta-i sensul termenului „upanișade”) din această anexă a Brāhmanelor, respectiv din cea de-a treia subîmpărțire a Vedelor (cele mai vechi „învățături  secrete” datează din anul 800 î.e.n.), precum și celor șase sisteme filosofice care purced din ele (Nyāya, Vaiseșika, Samkhya, Yoga, Mimamsā și Vedānta), ale căror scrieri, sub formă de aforisme foarte concentrate și obscure, poartă numele de Sūtra.

            Pentru desfătarea cugetului, iată doar admirabile mostre din filosofia upanișadică:

            a)„Întreg universul acesta este Brahmā; de la el purcede; în el se reîntoarce; în el respiră”;

            b)„La început era numai Ființa, și anume ca Unul, fără al doilea. E drept că unii au spus: «La început era numai Neființa, și anume ca Unul, fără al doilea, și din această neființă s-a născut ființa». Dar cum ar putea să fie așa? Cum ar putea să se nască ființa din neființă? Numai ființa a fost la început, și anume ca Unul, fără al doilea”.

            Al doilea splendid citat din subtila cugetare upanișadică ne duce de îndată cu gândul atât la versetul XL din capodopera chineză Dao de Jing („Ființele aflate sub Cer se zămislesc din ființă, iar ființa se zămislește din neființă”), cât și la neperechea spusă a lui Zhuang Zi: „Eu pot să înțeleg că neființa există, dar nu și că neființa nu există”.

            Sighetu Marmației,                                  George  PETROVAI

                8-9 nov. 2019