Ultima oară am vorbit cu dînsul la telefon acum cîteva
săptămîni, într-un moment în care mă aflam împreună cu alți foști
deținuți
politic și cu prietenul Răzvan Codrescu
la o masă sărbătorească. Am vrut cu toții
să-l auzim, să-l asigurăm că-l purtăm în gînd și
în rugăciuni și să-l încurajăm. Era
neclintit ca o stîncă și tot el ne-a
încurajat pe noi.
Dumnezeu să-l numere cu drepții
Lui!
In memoriam, reiau
aici capitolul pe care i l-am dedicat în cartea mea !Cei 13 care m-au salvat”.
Neculai Popa sau
despre un elev la școala „bandiților"
(n. 21 iunie 1931 –
d. 12 noiembrie 2019)
L-am cunoscut la Romfest – Congresul Românilor de
Pretutindeni, în anul 2000. Ieşea în evidenţă. Cu o statură nu prea înaltă, dar
bine legat, mereu „uneltind" ceva plin de voioşie şi de entuziasm, în
ciuda vîrstei sale. Vorbind deschis, ca un om care niciodată în viaţă nu s-a
ascuns, şi pus pe fapte, d-l Neculai Popa (n. 1931, Galaţi) devenise unul
dintre preferaţii tinerilor – mulţi veniţi pentru prima dată la o întrunire cu
foşti luptători anticomunişti.
Am vorbit puţin atunci cu dînsul, căci amîndoi aveam
îndatoriri legate de desfășurarea
congresului, care ne ţineau ocupaţi. Dar ne-am reîntîlnit după doi ani. Noi, un
grup de tineri din Bucureşti, voiam să punem în operă o hotărîre a Romfest
2000, să instituţionalizăm Romfest în ţară. D-l Popa ne-a încurajat şi ne-a
mijlocit legăturile şi cu alţi membri ai Comitetului Internaţional al Romfest.
I-am telefonat împreună Părintelui Calciu, ca să-l rugăm să ne fie preşedinte
de onoare, cum era şi pentru Romfestul din exil. Părintele a acceptat bucuros.
Pe urmă au fost multe alte întrevederi ale noastre, căci
Romfest a fondat revista Rost şi s-a ambiţionat să organizeze congrese periodice
ale românilor de pretutindeni în ţară. Nu tot ce ne-am propus ne-a ieşit. Dar
prietenia cu d-l Nicu Popa ne-a îmbogăţit, căci modelul de luptător şi-a lăsat
amprenta în fiecare dintre noi.
Fost deţinut politic aproape 14 ani în cele mai teribile
puşcării comuniste, consideră că experiența
carcerală a fost pentru el o „universitate", mai ales că i-a avut drept
dascăli pe unii dintre cei mai străluciți
intelectuali ai țării, colegi de detenție, „bandiți"
ca și el, după cum îi numeau, cu ură,
gardienii. După eliberare a fost urmărit, anchetat şi ameninţat de Securitate
permanent, pînă în 1979, cînd a reuşit să emigreze în SUA. Ajuns pe tărîm
american, a fost unul dintre cei mai activi luptători ai exilului pentru
demascarea comunismului şi pentru salvarea României. S-a aflat în conducerea
mai multor organizaţii civice româneşti (este şi astăzi preşedinte al
Consiliului Româno-American din Los Angeles, orașul
în care locuiește) şi a fost tot timpul
în primele rînduri ale demonstraţiilor de stradă anti¬comuniste.
După căderea regimului Ceauşescu, a venit şi de cîteva ori
pe an în ţară, ca să aducă ajutoare sau să întreprindă numeroase acţiuni
civice. Spirit energic și generos, n-a
ezitat niciodată să dea din banii săi pentru nevoile altora.
În ultimii ani ne-am văzut mai rar, căci s-a implicat în
cîteva proiecte foarte importante în Basarabia, care l-au acaparat total.
Susţine, cu dreptate, că acum Basarabia şi Bucovina ar trebui să fie
prioritatea întregii naţiuni, căci, dacă nu le ţinem aproape măcar sufleteşte,
înstrăinarea noastră va fi deplină curînd, cu sau fără graniţe.
În 2011, pentru o viaţă de luptă românească, d-l Neculai
Popa a fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României" în grad de
Ofiţer de către preşedintele României, ¬Traian Băsescu. Un mic semn de
recunoaştere a adevăratei elite a acestui neam.
O biografie de erou
cinematografic
Viața lui Neculai
Popa, ca a atîtor alți eroi mai mult
sau mai puțin cunoscuți, ar merita o ecranizare. Pînă atunci, ar
trebui să-i ascultăm povestea așa cum
ne-o împărtășește: franc, natural, pe alocuri cu umor. Cel mai în amănunt a
făcut-o într-un excelent dialog cu istoricul Flori Bălănescu, cuprins în
volumul Fără închisoare nu aș fi fost
nimic[1]. Mărturiile sale sînt confirmate și
uneori completate de dosarul său de urmărire de la Securitate.
Am avut și eu ocazia
să-l ascult în mai multe rînduri, atît în întîlniri amicale, cît și în întruniri publice. Cel mai pregnant
mi-a rămas în memorie un episod întîm¬plat în primăvara lui 2003, poate pentru
că sentimentul pe care mi l-a lăsat este unul de neșters. Eram într-un tren spre Galați,
alături de Părintele Gheorghe Calciu, de scriitorul Marcel Petrișor și
de d-l Nicu Popa. Mergeam în orașul de
pe Dunăre pentru a încerca să pregătim un congres al românilor de pretutindeni
care să se țină în Galați și
Cahul, spre o unitate în duh, dacă nu în fapt, a românilor despărțiți
de o graniță trasată în mod nedrept.
Iscodiți de mine și de prietenul Nicu Butnaru[2], bătrînii
istoriseau întîmplări din închisoare. Nu voi uita niciodată cît de șocat am fost să-i văd rîzînd zgomotos la
amintirea pariurilor pe care le puneau între ei cu privire la cîte lovituri cu
„vîna de bou" vor rezista fără să scoată un murmur. Mi se părea un
contrast incredibil între scenele dramatice și
umorul pe care ei îl vedeau în aceste situații.
Ce m-a surprins mereu la acești
oameni este detașarea cu care își privesc trecutul, puterea de a rîde de el
sau de a-l minimaliza, ca pentru a-l exorciza. Ei nu se consideră nici eroi,
nici martiri, nici sfinți, ci numai niște robi ai lui Dumnezeu care au fost puși la încercare. Și sînt fericiți că au
făcut față.
Aș vrea să fiu bine
înțeles: nu-și bagatelizează crezurile pentru care au fost închiși, dimpotrivă, și le slujesc, cu alte mijloace, pînă la capăt. Dar asta nu-i
face nici încrîncenați, nici revanșarzi, nici speriați.
Nicu Popa a intrat de tînăr în închisoare, ca și ceilalți,
și fără să aibă nici o apartenență politică, ci numai o aversiune fățișă
pentru comunism. În timpul alegerilor din 1946, deci la numai 15 ani, a fost
ridicat și bătut de Siguranță pentru că a scris pe ziduri mesaje de susținere a PNȚ.
La 18 ani, s-a îmbarcat pe un vas comercial, ca marinar, cu gîndul ascuns de a fugi
din țară. La 27 ianuarie 1950, a
părăsit remorcherul „Cloșca" pe
care naviga și, intrat pe o filieră de
recrutori ai spionajului american, a ajuns într-un lagăr din zona americană a
Austriei, la Salzburg. De acolo, a trecut imediat la Căminul Românesc din
Salzburg. Peste cîteva zile, interogat de un ofițer
al CIA, a spus că vrea să lupte împotriva rușilor.
A fost asigurat că va fi pregătit pentru culegerea de informații și
va pleca înapoi în țară, pentru a ajuta
rezistența armată anticomunistă, căci
va urma un nou război mondial care va scoate România de sub influ¬ența sovietică.
În urma unui instructaj precar, lipsit de experiență și
rău sfătuit, Nicu Popa a ales să se întoarcă în țară
cu acte false, sub cuvînt că e un marinar care a rămas să repare un vapor și acum revine în patrie. Spera că astfel va
putea să se alăture mai ușor rezistenței, decît riscînd trecerea frauduloasă a
frontierei. A fost arestat la Curtici pe 24 martie 1951 și deferit justiției sub
acuzația de „înaltă trădare".
În Ajunul Crăciunului lui 1951 și-a citit sentinţa: 25 de ani de temniță! „M-am bucurat că am scăpat cu atît și că nu m-au executat!" – avea să-i spună lui Flori
Bălănescu.
A pătimit la Jilava, Aiud, Gherla, Piteşti și Dej. În tem¬niță, cel mai mult s-a apropiat de legionari. Cu o parte dintre
cei alături de care a suferit a rămas prieten pe viață.
A fost eliberat la 1 august 1964.
[1] Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2016; 356 de pagini,
incluzînd un dosar foto-documentar consistent, de peste 50 de pagini, precum și reproducerea unor documente din arhivele
Securității.
[2] Unul dintre fondatorii Asociației „Rost".
Fundația Națională pentru Românii de Pretutindeni și Agenția
de presă Romanian Global News își
declară profunda durere și tristețe pentru plecarea la cele veșnice ale lui „Nea Popa", unul dintre
rarii eroii ai luptei pentru drepturile românilor din teritoriile pierdute ale
României și pentru ReUnirea Basarabiei
cu Țara. A construit și a renovat biserici ortodoxe și cimitire ale eroilor români (el fiind greco-catolic)
în Ucraina și R. Moldova, a donat cărți și
bani, a ajutat mișcarea unionistă și pe oamenii implicați în această luptă.
„Nea Popa" a fost o instituție a Neamului Românesc pe care l-au călit anii grei de temniță comunistă și
i-a dat putere Credința.
Va rămâne mereu în sufletul nostru și în galeria selectă a eroilor Neamului pe care Dumnezeu ne-a
îngăduit să-i cunoaștem și să învățăm
de la ei. Pentru asta mulțumim Lui și lui „Nea Popa", rugându-l să ne ierte
pentru neputințele noastre și promițându-i
cu toată puterea ființei noastre că vom
continua să luptăm pentru a duce mai departe lupta sa.
Dumnezeu să-l odihnească între Drepții
Lui și ai Neamului!
Eugen Popescu,
fondator al FNRP și RGN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu