Fiecare cultură în
general, fiecare literatură în special se caracterizează prin nişte trăsături
într-atât de specifice, încât au darul să le confere trăinicie şi
individualitate. Iar noi, cei interesaţi de asemenea lucruri, putem vorbi şi
scrie despre cultura şi literatura franceză, engleză, germană, rusă, română sau
americană, nu atât pentru faptul că anumite producţii spirituale au fost
realizate în aria de răspândire a unei limbi şi sub influenţa exercitată de un
anumit spaţiu de cultură, cât mai ales pentru aceea că respectivul creator
posedă un fond cultural de natură genetică. Un asemenea fond este însăşi esenţa
spiritualităţii specifice unei zone, respectiv unei comunităţi vorbitoare de-o
anumită limbă, altfel spus, el (fondul) este rezultatul împletirii miraculoase
(prin favoarea divină şi vrearea destinului) dintre tradiţii şi cultura
locului, dintre laptele supt de viitorul creator de la mama care l-a născut şi
seva stoarsă din pământul care-l hrăneşte.
Cum altfel se explică
faptul că atâţia mari artişti izgoniţi de împrejurări vitrege din ţara lor
natală, au continuat să simtă şi să creeze ca şi cum nu şi-ar fi părăsit pentru
totdeauna ţinuturile natale?!
Cel mai convingător
exemplu în acest sens îl reprezintă ilustrul scriitor rus Ivan Bunin. Aparţinea
aristocraţiei, aşa că după ce bolşevicii au pus mâna pe putere, el s-a
autoexilat la Paris. Aici, în binecunoscuta-i manieră turghenieviană, adică
torturat fără milă de dorul după locurile natale (tradiţii, obiceiuri,
nesfârşita stepă, crânguri, ape, sate sufocate de mizerie şi ţărani abrutizaţi
de lipsuri, alcool şi superstiţii), el a continuat să-şi perfecţioneze stilul
şi proza impregnată cu tristeţe după un trecut pe veci pierdut, astfel încât pe
bună dreptate este considerat ultimul clasic rus, opera fiindu-i răsplătită în
anul 1933 cu Premiul Nobel.
De regulă, astfel de
trăsături ce definesc specificul unei culturi, sunt puse în evidenţă de acei
oameni de meserie care se numesc fie critici de artă, atunci când discuţiile se
poartă şi judecăţile se emit pe domenii ale artei din cadrul unei culturi,
curent sau perioadă, fie filosofi ai culturii, atunci când se formulează opinii
de maximă generalitate, respectiv viziuni totalizatoare.
Dar şi un om instruit are
capacitatea să desprindă multe dintre particularităţile definitorii ale unei
culturi sau arte, având în vedere faptul că aceste particularităţi se impun
atenţiei pe măsură ce însetatul de frumos şi adevăr îşi măreşte aria de
cuprindere pe verticală şi pe orizontală.
Procedînd în acest chip,
lesne ne dăm seama că, de pildă, folclorul este axul în jurul căruia se învârte
nu numai literatura, ci întreaga cultură a românilor, pe când coloana
vertebrală a literaturii americane este asigurată de realism.
Afirmaţia de mai sus
despre cultura noastră folclorizată nu înseamnă – Doamne fereşte! – că eu aş
avea ceva cu folclorul, îndeosebi cu folclorul de calitate, cu toate că în
zilele noastre într-atâta se abuzează de el în cam toate sferele de activitate
(muzică, politică, învăţământ, sport, turism), încât ţi se face lehamite de
toate cele (vorbe, ţoale, sindrofii) şi te vezi nevoit să tragi concluzia că
România a ajuns o ţară eminamente folclorizată...
Desigur, pentru a fi în
întregime obiectivi, trebuie puse în evidenţă cele două direcţii pe care
folclorul nostru a rulat înspre marea cultură:
a)Preţuirea de care
folclorul autentic şi valoros s-a bucurat în ochii lui Alecu Russo, Vasile
Alecsandri şi Mihai Eminescu, ca să numesc doar trei dintre corifeii culturii
româneşti, care au înregistrat rezultate de excepţie nu doar în prelucrarea
superioară a producţiilor populare, ci şi în culegerea acestora;
b)Importanţa Mioriţei, a baladelor haiduceşti şi a legendei Meşterul Manole pentru întreaga cultură română şi – de ce nu? –
pentru cea universală. Căci, aşa cum cu justeţe susţine profesorul Liviu Rusu, Mioriţa este tipică pentru homo contemplativus, ea constituindu-se
în argumentul liric potrivit căruia „momentul morţii este un prilej pentru a
sublinia preţul vieţii”, că baladele
haiduceşti sunt tipice pentru homo
activus (principiul activ al vieţii) şi că Meşterul Manole este o culme în ceea ce-l priveşte homo constructivus (principiul
constructiv).
Şi încă ceva. În textul Despre diaspora românească şi dimensiunea ei
culturală, am căutat să scot în evidenţă o altă particularitate a culturii
noastre, mai exact a culturii din perioada bolşevică şi cea postdecembristă: Existenţa
a două coordonate, nu doar spaţio-temporale, ci şi moral-spirituale – coordonata autohtonă, cu rol de axă
folclorico-spirituală pentru românii aşezaţi în interiorul graniţelor, şi coordonata diasporei, orientată
statornic dinspre exteriorul geografic spre interiorul spiritual al omenirii,
desigur, cu nostalgii şi preferinţe îndreptate către specificul românesc.
Surprinzător este faptul
că deşi prima coordonată are un imens spaţiu de manevră, cu nesfîrşite atracţii
spre universalitate, totuşi ea manifestă tendinţe prioritar centripete şi
predilecţii neobosite înspre provincialismul cu iz balcanic. Cu câteva
excepţii: Eminescu, Creangă, Caragiale, Arghezi, Blaga, Ion Barbu.
De-abia coordonata
diasporei occidentale (Constantin Brâncuşi, George Enescu, Eugen Ionescu,
Mircea Eliade, Emil Cioran, George Uscătescu, Vintilă Horia, Virgil Gheorghiu
etc.) îmbină intensiunea profund românească cu extensiunea sa centrifugală,
realizând astfel producţii spirituale cu o certă vocaţie a universalului.
*
Spuneam că realismului i
se poate conferi rolul de coloană vertebrală a literaturii americane.
Într-adevăr, căci realismul condimentat cu ironie şi umor este o constantă a
literaturii americane moderne, adică – ne încredinţează Ernest Hemingway şi
William Faulkner – cam de la Mark Twain încoace.
Iată, de altminteri,
părerea categorică a lui Hemingway în această privinţă: „Toată literatura
americană modernă a ieşit dintr-o carte de Mark Twain, numită Huckleberry
Finn...Este cea mai bună carte pe care o avem. Tot ceea ce se scrie în America,
iese de aici”.
O afirmaţie care, mai ales
prin ultima ei propoziţie, de îndată ne duce cu gândul la memorabila afirmaţie
a lui Dostoievski: „Noi cu toţii am ieşit din Mantaua lui Gogol”...
Desigur, în ceea ce
priveşte influenţa exercitată de Twain şi Gogol asupra realismului din cele două
literaturi, Hemingway şi Dostoievski au dreptate. Cu precizarea că nici un
moment nu trebuie dat uitării rolul rolul determinant al celor doi maeştri - Edgar Allan Poe şi Alexandr Puşkin – în
literaturile lor naţionale, precum şi locul de onoare pe care ei şi l-au
adjudecat în cultura universală.
Având în vedere veneraţia
constantă cu care Dostoievski l-a cinstit întreaga viaţă pe Puşkin, putem fi
siguri că el ştia prea bine ce şi cât datorează toţi scriitorii ruşi moderni
marelui lor înaintaş.
Este de presupus că nici
pe departe Hemingway nu nutrea astfel de sentimente faţă de E.A.Poe. Din
simplul motiv că, deşi era american get-beget prin excesele alcoolice la care
s-a dedat şi deşi a observat raportul dintre dezvoltarea schiţei şi cea a
presei, ba chiar s-a făcut cunoscut ca prozator prin colaborări cu presa,
totuşi Edgar Allan Poe n-a fost tot atât
de american ca Mark Twain!
Cu tot umanismul şi sensul
etic care se degajă din povestirea Tu
eşti ucigaşul pe direcţia restabilirii adevărului ori al răzbunării (Balerca din Amontillado), cu tot umorul
suculent şi grotescul dus până la absurd în Sistemul
doctorului Catran şi al profesorului Pană, unde se demonstrează negru pe
alb răsturnarea valorilor în lume (binele este îngenuncheat de rău), în
sfârşit, cu toată influenţa exercitată asupra simbolismului şi înnoirile aduse
în tehnica de analiză, de investigaţie psihologică şi în cea de cultivare a
senzaţionalului (misterul avântat spre groază şi coşmar prin translaţia
graduală pe direcţia celor patru „s”: straniu→spectral→sinistru→sepulcral),
totuşi, întrucât Edgar Allan Poe s-a lăsat influenţat în alegerea subiectelor
tratate de literatura gotică engleză, de romantismul tenebros german şi de
folclorul negrilor din sudul Statelor Unite, iar receptarea sa a avut loc mai
întâi în Europa, prin toate astea, deci, el se dovedeşte mult mai complex şi
mai înzestrat decât Twain, dar în acelaşi timp mai puţin realist, prin urmare
mai puţin american.
Indiscutabil că preţuirea
lui Twain în ochii lui Hemingway se datorează minimalismului, acel stil american caracterizat prin Less is more (mai puţin înseamnă mai
mult): primul a creat un foarte popular stil oral, în vreme ce cel de-al doilea
scriitor s-a impus nu doar prin forţa dialogului (personajele au în permanenţă
mai mult de spus decât ceea ce spun), prin observarea minuţioasă a realităţii
şi prin incomunicabilitatea cu lumea la care Hemingway îşi condamnă eroii, ci
şi prin stilul său direct, simplu şi concis.
Realismul lui John
Steinbeck continuă linia viguroasă a realismului inaugurat de Jack London şi
Theodore Dreiser, fiind în acelaşi timp contemporan şi rudă apropiată cu
realismul lui Hemingway şi al lui Sinclair Lewis, ba chiar cu realismul de
stăruitoare analiză al lui Faulkner, „analiză, ne spune Silvian Iosifescu, care
foloseşte fraze cu arhitectură complicată, cu insistentă monolog interior, prin
care pătrunde în spirală spre punctele obscure ale comportării omului şi ale
vieţii sufleteşti”.
Dar John Steinbeck nu
urmează linia inaugurată de Sinclair Lewis în Main Street (Strada Mare), roman apărut în anul 1920, în care
autorul prezintă drama unei madame Bovary din Middle West, altfel spus „o
variantă americană pe o temă clasică” (Carl Van Doren).
Realismul lui Steinbeck ne
apare mai nuanţat, totodată mai palpitant (îndeosebi în romanul Fructele mâniei), datorită măiestriei
artistice cu care scriitorul pune la treabă numeroase elemente ajutătoare:
ironia şi umorul, peisagistica, simbolistica, limbajul şi, nu în ultimul rând,
personajele. Interesant este de văzut cum contribuie aceste elemente la
realizarea realismului specific operei lui J. Steinbeck:
1)Ironia şi umorul sunt pretutindeni prezente în scrierile lui
Steinbeck, de la formele mai blânde ale persiflării şi până la atacul
devastator al satirei şi sarcasmului (a scris chiar un roman satiric – Scurta domnie a lui Pepin al IV-lea), şi
asta deoarece ambele unelte artistice sunt nelipsite din întreaga literatură
anglo-saxonă, de-ar fi sa ne aducem aminte doar de umorul negru al
inegalabilului Jonathan Swift şi de savurosul umor al lui George Bernard Shaw.
Iar scriitorii americani
care i-au urmat lui Mark Twain au avut grijă să arate lumii întregi în manieră
proprie că maestrul n-a greşit afirmând: „Umorul este un lucru măreţ,
salvator”...
Indiscutabil că umorul
este după chipul şi asemănarea cu scriitorul care-l pune la treabă, mai exact
cu linia umanistă imprimată de artist scrierilor sale. Astfel, dacă umorul lui
Sinclair Lewis este întru totul adecvat unei colosale aglomerări de amănunte
(aşa numita tehnică a inventarului)
şi unei descrieri exacte a lumii exterioare (în romanul Babbitt, de pildă, el afirmă despre unul din personajele secundare
că era „atât de ocupat, încât nu apuca să facă absolut nimic”), în schimb
umorul lui John Steinbeck are menirea să slujească puternica lui vână epică,
demonstrată mai cu seamă în romanele Fructele
mâniei şi Iarna vrajbei noastre, romane în care (cu deosebire în primul)
umorul se întinde pe plaja largă dintre ironia agreabilă (maica bate un
marchitan cu un pui viu, bunul nu izbuteşte nicicum să-şi încheie nasturii de
la prohab etc.) şi forma tăioasă a sarcasmului la adresa potentaţilor şi
curcanilor: „L-au fericit curcanii, dădu Tom răspuns. Cineva îmi spunea
c-a...dat în mintea boilor. L-au bătut prea rău în cap”.
2)Peisagistica îşi aduce la rândul ei contribuţia la îmbogăţirea
artei pe care Steinbeck o desfăşoară cu generozitate în romane şi nuvele, prin
încântătoare tablouri: „Amurgul se întinse pornind de la zarea dinspre răsărit,
şi întunericul se revărsa asupra pământului pornind tot dinspre răsărit.
Stelele amurgului scăpărară şi începură să sclipească în umbra înserării” (Fructele mâniei). Sau următorul tablou
extras din romanul La răsărit de Eden:
„Samuel Hamilton a călărit înapoi spre casă şi era o noapte atât de luminată de
lună, încât dealurile păreau alcătuite din aceeaşi materie albă, prăfoasă, ca
şi luna. Copacii şi pământul erau şterşi, tăcuţi, lipsiţi de atmosferă, morţi.
Umbrele erau negre, fără nuanţă, iar locurile deschise erau albe, fără
culoare”.
3)Simbolistica
Titlurile date de
Steinbeck unora dintre scrierile sale demonstrează deopotrivă înclinaţia sa spre
simbolistică şi spre poezie: Cuvântul Bătălia
este luat din Paradisul pierdut al
lui John Milton, Fructele mâniei sunt
împrumutate dintr-un celebru cântec antisclavagist al poetei Julia Ward Howe,
intitulat Imnul de luptă al republicii,
La răsărit de Eden este luat din Facerea 3/24, Iarna vrajbei noastre din piesa shakespeariană Richard al III-lea I/1 etc.
Dar nu numai atât. Însuşi
romanul La răsărit de Eden, cartea
lui Steinbeck cea mai îndrăgită de americanii anului 1952 (anul publicării ei)
şi de cei din zilele noastre, nu este decât dezvoltarea artistică şi adaptarea
la vremurile moderne a unui celebru simbol – fratricidul comis de Cain
împotriva lui Abel.
Exact cum spune Facerea, din cei doi gemeni – Caleb şi
Aaron – doar primul va vedea Ţara Făgăduinţei (va trăi), cu toate că nu el era
cel mai iubit de tatăl său. Dar tocmai această gelozie îndreptată împotriva
fratelui mai frumos, mai sensibil şi mai iubit îl determină pe întreprinzătorul
Caleb să-l ducă pe Aaron la bordelul condus de monstruoasa lor mamă, fapt care
îi provoacă acestuia o atare durere şi repulsie (avea convingerea că mama lor
îi părăsise îndată după naştere şi plecase pe coasta de Est), încât pe loc se
înrolează în armata americană intrată în primul război mondial alături de Aliaţi,
este trimis pe fronturile din Europa şi aici el îşi află liniştea şi împăcarea
prin moarte.
De fapt toată tragedia din
familia Trask – moartea lui Aaron, urmată de îmbolnăvirea şi moartea tatălui,
nu este decât împlinirea destinului închis în cuvântul ebraic timshel, cuvânt care exprimă atitudinea
omului faţă de păcat: nu cu sensul de promisiune – tu îl vei stăpâni, nici cu sensul de ordin – tu să-l stăpâneşti, ci cu sensul de alegere – tu îl poţi stăpâni!
Este, de altminteri,
sensul pe care, după ce au fost consultaţi în respectiva chestiune, înţelepţii
chinezi i l-au desluşit lui Lee, bucătarul şi omul bun la toate din familia
Trask; este sensul pe care de îndată îl preia şi Lee, căci – după cum i se
destăinuie el lui Samuel Hamilton – în postura sa de „filosof care se pricepe
să gătească” sau de „bucătar care ştie să gândească”, acest al treilea sens îl
face să simtă „o dragoste nouă pentru acel instrument strălucitor, sufletul
omenesc. Este un lucru frumos şi unic în univers. Este mereu atacat, dar niciodată
distrus – pentru că tu poţi”; în
sfârşit, este ultimul cuvânt pe care suferindul Adam îl şopteşte înainte de
a-şi da duhul, cuvîntul prin care – la rugămintea imperativă a lui Lee – el îi acordă
lui Caleb binecuvântarea, pentru ca acesta să poată fi liber, complet
despovărat de greșeala săvârşită.
4)Limbajul utilizat de Steinbeck este deosebit de viu, plastic şi
sugestiv, într-un cuvânt captivant. Poate şi datorită faptului că traducerea
romanului Fructele mâniei, cu
certitudine una din cărţile de referinţă ale scriitorului nostru („romanul
dezmoşteniţilor Americii”), îi revine lui D. Mazilu, un excepţional traducător
din limba engleză.
Avem, astfel, plăcerea să
ne dedulcim nu doar cu cuvinte şi expresii deosebit de savuroase, precum:
întinsoare, cu ansâna, rântaş, dăulat, a năboi, a şopcăi, preţăluit, vorbe de
clacă, a lua la refec, a-i merge buhul, a se lua în beţe etc., dar ne desfătăm
şi cu aforisme de mare efect artistic şi stilistic: „Valoarea adevărată stă
doar în mintea unică a individului”, „Toţi purtăm în noi o mlaştină secretă în
care încolţeşte şi se dezvoltă răul şi lucrurile urâte”, „Oricât de slab şi de
păcătos este un om, are în el atâtea păcate câte poate duce”, „Toate lucrurile
măreţe şi preţioase sunt singuratice”, „Gradul insultei este invers proporţional
cu inteligenţa”, „Banii fac bani”, „Banii nu numai că n-au suflet, dar n-au
nici onoare, nici memorie” etc., ba chiar cu delicioase zicători cu rime:
„Pruncul în necaz venit, fericirii e menit” şi „Pruncul născut în prea mare
bucurie, bleg are să fie”.
5)Personajele lui John Steinbeck sunt atât bine individualizate,
încât cu adevărat multe dintre ele au şansa să devină memorabile. În această
categorie cu siguranţă intră maica şi fiul ei Tom Joad: mama în calitate de
„stâlp al familiei”, care – îndeosebi după pornirea întregii familii în
pribegie spre mult lăudata Californie – luptă din toate puterile pentru a-i
hrăni pe toţi şi pentru a menţine unitatea clanului („Câtă vreme suntem
împreună, obişnuia ea să spună, toţi cei vii, de nimic nu mi-e teamă, daʼ nu
vreau nici în ruptul capului să văd că ne răzleţim”); Tom în calitate de
luptător neînfricat pentru afirmarea demnităţii umane şi pentru asigurarea
dreptului la viaţă şi la muncă. Îmboldit de atari năzuinţe, el nu ezită să se
alăture răspopitului Jim Casy şi celorlalţi grevişti, care încercau pe această
cale să contracareze ofensiva tîlhărească a latifundiarilor californieni
sprijiniţi de autorităţi, de reducere permanentă a mizerelor câştiguri
realizate de pribegii flămânzi şi zdrenţăroşi. Pentru înfricoşarea greviştilor,
împotriva lor sunt trimişi spărgătorii de grevă înarmaţi cu bâte. Jim Casy este
omorât în încăierarea care urmează, iar Tom – lovit groaznic de un ciomăgar –
izbuteşte să scape cu viaţă doar omorându-l pe agresor.
Iar visul maichii de-a
menţine unitatea familiei se destramă încet-încet, pe măsură ce unul câte unul
părăsesc clanul: bunul şi buna mor pe drumul către însorita şi atât de neospitaliera Californie, fiul mai mare Noah
este primul care-i părăseşte cu mult înainte de-a ajunge la destinaţie, vine
apoi rândul nevolnicului Connie, soţul Trandafirului din Şaron, Tom la rândul
lui este nevoit să se ascundă ca să nu fie prins şi să înfunde puşcăria pentru
noua crimă comisă (fusese eliberat condiţional după prima), iar Al se
căsătoreşte şi-şi anunţă părinţii că intenţionează să se angajeze la un garaj.
În romanul La răsărit de Eden, Samuel Hamilton este
unul din personajele principale spre care se îndreaptă întrega dragoste şi
admiraţie a autorului. Fiind bunicul dinspre mamă al lui John Steinbeck, el ne
este înfățișat ca un adevărat patriarh biblic și ca ˶un fel de geniu al
comicului˝.
Un alt geniu al comicului
este Ethan Allen Hawley, personajul principal din Iarna vrajbei noastre, cel care-și alintă nevasta cu cele mai
năstrușnice apelative (gândăcel, șoricel, floricică, delicatesă etc.) și care
departe de-a fi ˶un prostănac simpatic˝, manevrează într-un asemenea chip
lucrurile, încât devine proprietarul magazinului lui Marullo, unde făcea cam de
toate – băiat de prăvălie, administrator și contabil, ba mai pune mâna și pe
terenul lui Danny Taylor, prietenul din copilărie ajuns bețivul orașului, teren
de-o importanță crucială pentru modernizarea localității, întrucât este
singurul care se pretează la construirea unui aeroport.
Ar mai fi de adăugat că
asemenea lui Faulkner care-și plasează acțiunea multora dintre scrieri în
ținutul imaginar numit de el Yoknapatawpha, John Steinbeck optează pentru Valea
Salinas din California din Nord, locul lui de naștere.
Bibliografie
1.Lewis, Sinclair – Babbitt, Editura Pentru Literatură, București, 1965
2.Tănase, Alexandru – Cultură și religie, Editura Politică,
București, 1973
3.Steinbeck, John – Fructele mâniei, Editura Pentru
Literatură, București, 1963
4.Steinbeck, John – La răsărit de Eden, Editura Adevărul,
București, 2010
5.Steinbeck, John – Iarna vrajbei noastre, Editura Polirom,
Iași, 2004
6. ***
Nuvela americană contemporană, Editura Pentru Literatură, Buc.,
1963
Sighetu Marmației, George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu