Ion Iancu
Vale
Suflarea vântului nebun
a adus cu sine setea de
sânge fierbinte
și a făcut pe mulți
muritori să se înfrupte,
fără rațiune,
din ambrozia veacurilor
de pe urmă.
Revoltat, Veșnicul
Umblător
și-a înfipt sabia sa
ageră, de cezar,
în văzduhul otrăvit,
împroșcând fulgere
nepărtinitoare
ce au pârjolit suflarea
suprasaturată
de minciună, ipocrizie și
ură,
vestind moartea tuturor,
a celor fără limită sau
inutili.
S-a scufundat apoi în
valurile imense
ale apelor ce acopereau
păcate ancestrale
și neispășite,
purificându-le.
Ajuns la țărm, viu și
nevătămat,
el și-a îndreptat
privirea
spre pădurea de inimi,
ce implorau umile
clemență și ajutor
Întunericului alb,
glacial și dens
și a descoperit
așteptând-ul, solitară,
pe cea care era Femeia
Ultima.
A sărutat-o și a
îmbrățișat-o
bucurându-se de trupul ei
încântător și curat de
zeiță.
Înțelegând că femeia era
sora lui
și că rostul i s-a
încheiat,
și-a răsucit în pântece
sabia lui împărătească,
nu, însă, înainte de ai
înmâna
cheia Iubirii absolute.
Rămânând din nou singură,
femeia a plecat hotărâtă
la drum spre
Noua Cetate,
unde trebuia să-și
găsească
un loc potrivit
pentru a naște un alt
dumnezeu,
și despre care
nu se auzise nimic,
niciodată,
adică pe Cel Neprevestit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu