marți, 15 septembrie 2020

Rebelul Camilo José Cela și „Familia lui Pascual Duarte”, romanul de debut nobeliar




               „Născut în Iria Flavia (acuma El Padrón sau La Coruña”), ne spune Ana Vădean în Cuvânt  înainte la versiunea românească a romanului Familia lui Pscual Duarte (Editura Libra, București, 1991), „în a unsprezecea zi a lunii floriilor din anul 1916, don Camilo descinde din familii vechi și ilustre, atât pe linie paternă spaniolă – Cela, cât și maternă engleză – Trulock”, plăcându-i să semneze CJC.
               Dar cu toate că prin Cela „limba a căpătat măreție, pentru că a făcut-o ritmică, barocă, a umplut-o de prospețime și de splendoare, pentru că a prezentat-o ca pe un nud și s-a văzut că spaniola este o limbă creată pentru a vorbi cu diavolul, cu picarul și pungașul, cu șmecherul, bogatul și înfumuratul sau mahalagiul din orice speluncă sau salon” (A. Vădean), don Camilo nu numai că-și publică anevoie Familia lui Pascual Duarte, romanul „înspăimântător” nu atât prin mult lăudatul teribilism („descrierea unui realism care accentua trăsăturile negre, violența și crima truculentă” în literatura spaniolă a anilor patruzeci), cât – mai ales - prin maturitatea stilului unui autor de numai 26 de ani, chit că limbajul teribilismului însemna „nerușinare, asprime și, în unele cazuri, o anumită plăcere în mârșăvie” (Ana Vădean), nu numai că, în pofida sprijinului multora dintre oamenii de cultură ai vremii, candidatura pe locul vacant din Academia Limbii Spaniole s-a vădit foarte dificilă pentru cel care - ignorând sfatul binevoitorului Dámaso Alonso cum că „barba ta ar putea să ne îndepărteze vreo bunăvoință academică” – refuză să se bărbierească și intră cu barba-n vânt în cel mai înalt for cultural-științific al hispanicilor, însă chiar Academia suedeză îl definește pe celebrul nostru rebel „spirit neliniștit, care combină plăcerea de a experimenta cu o atitudine provocatoare, în cadrul unei vechi tradiții spaniole, a umorului grotesc, care de multe ori este cealaltă față a disperării” și – după aproape zece ani de „ostracizare” pe lista posibililor laureați – anul 1989 îi aduce mult râvnitul trofeu literar, în principal pentru Familia lui Pascual Duarte și mai înainte de primirea Premiului Cervantes, cea mai strălucită recompensă literară spaniolă.
               De altminteri, la conferința de presă de după decernarea Premiului Nobel, don Camilo a recurs la afirmația lui Lope de Vega („În Spania nu se face niciodată dreptate niciunui spaniol”) pentru a explica acest paradox ce-l viza direct, fapt pentru care – ne înștiințează traducătoarea și prefațatoarea A. Vădean – se bucură de popularitate în Peninsulă următoarea spusă: „Un galițian este cel ce primește Premiul Nobel înainte de Premiul Cervantes!”
                 Evident, nu poți să nu te întrebi de ce Academia suedeză a amânat atâția ani acordarea Premiului Nobel acestui scriitor, care, după propria lui părere, „îl merita cu prisosință”.
               Deoarece, dincolo de aprecierea romanului Familia lui Pascual Duarte („roman crud și teribil, care, în ciuda cenzurilor și interzicerilor, a avut un impact fără precedent și, după «Quijote», trebuie să fie romanul cel mai citit din literatura Spaniei”), dovadă că – tradus în aproape toate limbile, „inclusiv latina și esperanto” (A.V.) – el cunoaște peste 200 de ediții, academicienii suedezi îi reproșau lui don Camilo nu numai publicarea Dicționarului secret (apărut cu ajutorul poștașilor cu care CJC coresponda, Dicționarul cuprinde câteva cuvinte condamnate de extraștiințifice rațiuni moral-sociale), dar mai ales câteva dintre atitudinile și glumele acestuia, care – ne spune A. Vădean – ofensau „sensibilitatea puritană a academicienilor”, întrucât „nu cadrau cu sacralizata imagine și cumpătarea unui scriitor”.
               De pildă, „în fața doamnelor și a canonicilor uluiți și înroșiți până-n vârful urechilor”, redutabilul nonconformist afirmă că „unul dintre prietenii săi are puța mare”...
               Ăsta fiind omul Camilo José Cela, un „individualist aproape de limitele anarhismului” (în casă la Picasso, acceptă să mănânce cartofii serviți de soția marelui pictor doar dacă „mi-i dă Pablito în gură”!), iată de ce scrierile sale „au fost, de cele mai multe ori, obiect de adevărate scandaluri publice” (A. Vădean).
                 De altminteri, după apariția în anul 1988 a romanului Cristo versus Arizona (la noi, în traducerea Anei Vădean, a apărut în anul 1997 la Editura Libra), don Camilo spunea următoarele cuvinte despre această incitantă scriere (pentru unii o remarcabilă creație celiană, pentru alții un neroman, doar cu virgule și punctul final, ce oferă cititorului un mod aparte de reflecție asupra „jocului vieții și al morții”): „Eu cred că am puțin datoria de a încerca noi drumuri, ceea ce înseamnă un salt în aer și fără plasă dedesubt și s-ar putea ca ajungând jos, să-mi rup coarnele, ghinion! Dar dacă nu riști, nu prezinți niciun interes”...
               Fiind destinul prezent în întreaga creație celiană, Ana Vădean ne face cunoscut că romanul Familia lui Pascual Durante „este dedicat în întregime rolului hotărâtor pe care-l are Destinul în viața oamenilor și împotriva căruia nu se poate lupta, fiecare trebuind să meargă pe drumul ce i-a fost hărăzit”.
               Iar destinul Lui Pascual Duarte a fost în egală măsură hain și necruțător, de altminteri, așa cum el însuși ne înștiințează în scrisoarea trimisă pe 15 februarie, din închisoarea din Badajos, lui don Joaquin Barrera López, scrisoare prin care anunță trimiterea originalului (romanul este o autobiografie fictivă, fiind dedicat de autor „dușmanilor mei, care m-au ajutat atât de mult în cariera mea”): „Acuma mă căiesc că mi-am greșit drumul, dar nu mai cer nici măcar iertare în această viață. La ce bun? Poate că-i mai bine să se facă cu mine ceea ce-mi este hotărât, pentru că mai mult ca sigur că dacă nu s-ar face, m-aș întoarce la vechile năravuri”.
               Primele cinci capitole ale acestei scrieri (romanul cuprinde 19 capitole, plus notele  celui care, chipurile, a transcris manuscrisul găsit „într-o farmacie din Almendralejo”) cuprind amintirile lui Pascual: (a)despre casa în care s-a născut (situată în afara satului, „la mai bine de două sute de pași de cele din marginea așezării”, casa -  „strâmtă și cu un singur cat” – avea o bucătărie „întotdeauna curată și văruită cu măiestrie”, despre care aflăm că era „singurul lucru al casei care se putea vedea” și „prima de care dădeai când intrai”); (b)  despre părinți, ambii bețivi și puși pe scandal, la a căror puțină educație „se adăuga lipsa virtuților și nemulțumirea lor față de tot ce Dumnezeu le dădea – defecte pe care, spre nenorocirea mea, le-am avut de moștenit - și asta făcea să nu se gândească în primul moment că ar trebui să aibă grijă să-și înfrâneze instinctele, din care pricină oricare motiv, oricât de mic ar fi fost, era de ajuns pentru a dezlănțui furtuna care se prelungea zile în șir, fără să i se întrezărească sfârșitul”, astfel încât micului Pascual nu numai că-i era egal care dintre părinți o încasează, dar niciodată n-a acordat acestui „amănunt” o importanță prea mare, deși uneori se bucura „să scarmene tata și alteori mama” (tata, portughezul pe nume Esteban Duarte Diniz, trimis la ocnă pentru contrabandă, om de vreo 40 de ani, „înalt și gras ca un munte”, era aspru și brutal și nu suporta să fie contrazis, pentru că atunci se înfuria și „ne dădea, mamei și mie, câte o chelfăneală pentru orice”, pe când mama, „înaltă și suptă”, cu o înfățișare de ftizică, întotdeauna îmbrăcată în negru și atât de puțin prietenă cu apa, încât „în toată viața n-am văzut-o spălându-se decât o singură dată, când tatăl meu a numit-o bețivă și ea a vrut să-i arate că nu-i era frică de apă”, nu doar că la rândul ei era aspră și violentă, „iar din gură îi ieșeau niște cuvinte pe care Dumnezeu i le-o fi iertat, pentru că înjura de mama focului în fiecare clipă și pentru cele mai mici motive”, ci – spre deosebire de bărbatu-său, care se fălea că știe să citească și să scrie, ba chiar a insistat ca Pascual să facă școală – era complet neștiutoare de carte, un alt motiv de ceartă între cei doi, îndeosebi atuncea când soțul o făcea ignorantă, „ofensă deosebit de gravă pentru mama, care se făcea foc și pară”); (c)despre sora Rosario („Eu eram micuț când s-a născut sora mea Rosario”), singura persoană pe care brutalul tată o asculta și care (hoață, codoașă și bețivă) la 14 ani devine prostituată în casa Elvirei din Trujillo, precum și despre nefericitul frățior Mario, cel care se născuse nătâng și era atât de neglijat de maică-sa, încât la vârsta de patru ani un porc îi mănâncă ambele urechi, iar puțin mai târziu este găsit înecat „într-un hârdău de ulei”, întâmplare ce-i face pe Pascual și Rosario să plângă (nu și pe mama lor) și ocazie cu care aflăm de la narator că „o asemenea ură am ajuns să-i port mamei mele, și atât de repede avea să-mi crească, încât am ajuns să-mi fie frică de mine însumi”; (d)despre împerecherea cu Lola, fata „înaltă, oacheșă, cu părul negru”, chiar după înhumarea lui Mario și pe mormântul acestuia, cei doi fiind căsătoriți de don Manuel șase luni după această șocantă scenă, adică atunci când Pascual este înștiințat de Lola că este însărcinată.
               Întrucât prima sarcină o pierde (mireasa este trântită la pământ de iapa ce trebuia să o ducă acasă), iar următorul copilaș trăiește doar 11 luni, Lola pare posedată de toți demonii  („repezită și crudă ca o pisică sălbatică”). Așa că Pascual fuge de acasă, cu ferma intenție de-a pleca în America. Însă, ajuns în portul La Coruña, el nu poate să se îmbarce. Banii fiind pe sfârșite, el este nevoit să trudească din greu la bucătăria unui hotel, ca paznic de noapte sau ca hamal în gară și în port.
               După doi ani de colindat prin lume, Pascual simte un asemenea dor de locurile natale, încât – cu bani împrumutați – face calea-ntoarsă, gândindu-se că „timpul vindecă totul” și că el va fi bine primit în familie.
               Numai că aici află de la Lola că este însărcinată cu copilul Țanțoșului, taman proxenetul care o nenorocise pe Rosario, și îndată după această mărturisire, ea moare în brațele lui Pascual, „cu capul căzut în piept și părul pe față”. Scenă pripită și în bună măsură nefirească, ce are darul să-l îndârjească pe personajul narator împotriva mamei sale: „Mama care, nemernica, trebuie să fi fost codoașa tuturor celor întâmplate, parcă fugea să nu dea ochii cu mine”. Mult mai firesc și mai în ton cu substanța tenebroasă a romanului era ca Pascual s-o „ajute” pe Lola să moară, cam așa cum și-a împușcat cățeaua Chispa și a omorât iapa vinovată de pierderea primului copil...
               Da, căci călăuzit de atrocele său destin, Pascual devine criminal sadea în ultimele capitole ale romanului. Și nu un criminal oarecare, ci un fioros matricid, care-și premeditează ticăloasa faptă! Mai întâi îl omoară pe Țanțoș. După trei ani de pușcărie este eliberat, se întoarce acasă și, la scurt timp după căsătoria cu Esperanza, o ucide cu cuțitul pe maică-sa. Iată ce ne este dat să citim în ultimul capitol al romanului: „În ziua în care m-am hotărât să fac uz de fier eram atât de copleșit, atât de sigur că răul trebuia sângerat, încât m-a făcut să nu-mi tremure niciun pic mâna la ideea morții mamei mele”. Și puțin mai departe: „Trebuia lovit cu ochii bine deschiși, cu cele cinci simțuri puse în lovitură”.

               Sighetu Marmației,                                                   George  PETROVAI
                 13-15 sept.2020                   
                 

                                                                                                                                 
                

                                                                             

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu