Cărțile și cititul au murit. Se pregătește filmul. Și nu ați observat asta pentru că făceați streaming „pe sărite” pe Netflix. Așa devenim analfabeți ultrafuncționali!

 

Cititul merge greu. Filmul, greu. O fi problemă, o fi schimbare, nici nu mai contează. Se întâmplă și trebuie tratate serios. În școlile din România inegalitățile sociale au fost adâncite de consumul sporit de ”rețea socială” și ”cultură digitală”. Costurile vor fi imense. Mai întâi, am văzut că au apărut noi și noi date despre analfabetismul funcțional (citești și nu înțelegi ce citești). Ultimul e ”Raportul național de literație”. Peste 40% din elevi nu înțeleg ce citesc, asta ar fi data cea mai importantă concluzie. Foarte bine că se tot evaluează cum ne prăbușim. Dar, de aici, apar probleme și mai mari: vin oamenii cu ”soluțiile”! Ei strigă: se fac materii inutile, școala e degeaba! Așa e. Cel mai util ar fi să învățăm copiii de la 12 ani să toarne betoane, să prepare mici și să șteargă mese pentru Horeca. La ce-i trebuie biologie, română, chimie? Toate-s inutile. 

Din astfel de reacții putem vedea nu doar că poporul suferă de analfabetism, ci că are și niște elite bătute-n cap. Pentru aceștia din urmă treaba e logică. Dacă tot suntem raiul muncii slab calificate, să producem la școală indivizi gata pregătiți să plonjeze într-o piață a muncii unde vor fi călcați în picioare.  Toți acești sfetnici  s-ar lecui dacă ar păți ce am pățit eu. Să vină un copil de clasa a VIII-a și să-ți zică sincer: ”domnu‘, nu știu ce să fac săptămâna asta, să vin la școală sau să mă duc la turnat betoane în Constanța, că avem nevoie urgent de niște bani”.

 Or fi analfabeți functional, dar sunt alfabetizați ultrafuncțional în capitalism – ei știu că au un corp de vândut și atât, nimic altceva, iar corpul brut poți să-l vinzi de la 14 ani, creierul începi să-l vinzi pe la 25. Ei spun inocent, că de aia-s copii, ceea ce noi tot dăm după gard: înainte de carte, stau mâncarea și căldura, banul zilnic. 

Analfabetismul se trage din inegalități sociale strigătoare la cer. Ăia 40% pot fi ușor suprapuși cu jumătate de țară care are venituri din care nu știi cum se poate trăi. Aceiași primesc zilnic lecții de la patroni: n-ai ce mânca, mai bagă un job! Nu aceste date sunt șocul, ci să vezi live, la școală, cât de mult contează un job sigur oricât de modest pentru părinți și un mediu cât de cât sigur pentru copil: imediat îți face și rezumate, mai încearcă și câte o carte. Dar noi am vrea niște Steve Jobs plătiți cu salariul minim.

Cărțile au murit. Filmele te pregătesc. O prietenă din mediul universitar se plângea că vin copiii din liceu și nu știu să facă un rezumat. Au mari probleme în înțelegerea unui text și au și mai mari probleme în înțelegerea textului teoretic, mai ales cel umanist (sociologie, teorie critică etc.). Cum m-am lovit de problemele astea cu elevi de 10-15 ani în gimnaziu, aș vrea să încerc să indic ceva mai clar problema.

 Ați văzut cum arată producțiile românești de seriale ceva mai scumpe? Sunt adaptări. Credința în ”rețeta sigură” este mai puternică decât orice religie. Orice dialog, orice mobilier pus într-un apartament tip ”residence” trebuie să fie la fel și într-o producție poloneză, și într-una românească. Nici telenovele nu mai poți să faci fără rețetă. Un gen oricum schematic la maximum e copiat și aici complet aiurea, că doar câteva clișee cu dragoste și scandal de familie s-or putea găsi și autohton, dar nu! Am avut până și cazuri în care guvernul dădea bani unor seriale făcute după rețete turcești. Adică nu mai încurajăm nici măcar scenariștii proști să-și încerce norocul creativ.  

Păi rezultatul e fix cum ne-am dorit, un public care deși e alfabetizat, e ultradependent de rețete pline de aditivi narativi: adică nu mai pot consuma o poveste decât dacă e spusă într-un anumit fel. Nu mai pot consuma o opinie dacă ea nu e gata digerată 90%. Moare filmul. Ce simțeam sau știam teoretic s-a confirmat practic când am început profesoratul cu acești elevi de gimnaziu. Mobilizarea pentru citit se face greu (aici am dat niște rețete de resuscitare), însă problema e de altă natură: povestea în general, marea narațiune așa cum o știm, e înghițită din ce în ce mai greu. Marea narațiune moare pe mai multe planuri, nu doar în citit. 

Nu am fost uimit că nu citesc. Un șoc a fost să văd cât de greu pot fi mobilizați copiii să se uite la un film de lungime standard, 1.30 – 2.00 h. Niște elevi de liceu, altfel extraordinari, mi-au dat câteva săptămâni răspunsul ”mai am puțin și-l văd pe tot”.

Pentru cei cu vârste de 40+ filmul e definitoriu, avem toți povești înduioșătoare despre cum intram în săli arhipline să vedem cine știe ce prostie sau minunăție de film. Suntem cam ultimii în această credință nebună în filmul clasic, difuzat în săli de cinema.  Nu comunicarea prin imagine moare, ci marea poveste așa cum e ea spusă acum. Încet-încet, filmele așa cum le știm merg acolo unde stau și cărțile, într-o zonă cu mulți consumatori dar care nu mai e dominantă. Filmul nu mai e totul. Rămâne o nișă. Cultura imaginii alerte,supercomercializate, imaginii –șoc distruge narațiunea așa cum o știam. Și nu doar narațiunea, ci și argumentul calm, opinia construită complex, studiul științific etc. Streaming „pe sărite” Criza filmului e completată de streaming. Sigur că poți spune ”ce film moare, bă, nu vezi că e toată lumea pe Netflix, HBO, Prime” etc. Așa cum poți spune ”Ce criză a cărții? Se publică mai mult decât oricând.”.

Cantitatea aceasta de imagine și narațiune nu explică dificultatea înțelegerii propriu-zise de narațiune de mari dimensiuni.  Realitatea e că mulți dintre noi nu consumăm dacă nu știm deja rețeta. E o regulă a distracției comercial-populare de când lumea. Dar acum această regulă e tiranică. Stilul de a privi un film pe streaming este ”pe sărite”, iar rezumatul ne e dat gata din trailer.  Știi ce se întâmplă de la bun început și tu urmărești de fapt detalii de alt tip: vestimentație, detalii de limbaj; și oricum te mai uiți și în telefon.

 E un pic tragic și amuzant că se plânge mai mult moartea cărții când filmul în variantele lui clasice de consum se duce rapid tot într-un colț pentru premianți și pasionați. Iar filmul mai putea fi salvat. Dacă exista infrastructură pentru asta. Digital și literație Aceste schimbări tehnologice și de consum ar trebui asociate cu evaluările despre literație, despre cât mai înțeleg copiii noștri dintr-un text sau dintr-un film. Cantitatea de informație sau poveste în forme extrem schematizate și comerciale e absolut uriașă. De ce are succes ”conspirația”, de exemplu? Tocmai pentru că e un tipar rudimentar și puternic care înlocuiește interpretarea. 

Deocamdată lupta dintre școală și restul realității digitale este complet defavorabilă. Un copil stă 4-5 ore pe rețele, consumă fragmentat, primește rezumate de-a gata, în general prost făcute.

 Atenție, pentru  că limba română a devenit din ce în ce mai prezentă online, noile generații vor avea din ce în ce mai multe probleme și cu limbile străine! (Adică, pe vremea mea și dacă o ardeai pe net toată ziua, o ardeai măcar în engleză). Dacă familia nu e cât de cât atentă (și dacă membrii ei nu au timp să înlocuiască o activitate anesteziantă precum telefonul cu altceva) la dezvoltarea copilului, lupta se pierde la 12 ani, maximum.  În plus, discuțiile despre analfabetismul funcțional, despre moartea narațiunii ceva mai complexe, așa cum apare în cărți sau în filme, nu au niciun sens dacă nu le dublăm de cercetare socială.

 Am mai spus-o, eu la școală am de multe ori impresia neplăcută că notez familii, nu copii, medii sociale, nu capacități individuale. Ce se întâmplă acum e că inegalitățile teribile în care au crescut părinții se reflectă asupra copiilor. 

Mijlocul e extrem de fragil. Există un 10% extrem de bine antrenat și evoluat, și cu competențe digitale, și cu educație clasică. Dar există o bază de cetățeni moderni experți în live-uri pe tik-tok și semianalfabeți în rest. Ăștia din urmă și-au cules singuri ce-a mai rămas din firimiturile unei redistribuiri a averii naționale complet deficitare.

 

Autor: Costi ROGOZANU

Contribuitor Libertatea

Foto: Shutterstock