Teodora, curtezana ajunsă pe tronul Imperiului Bizantin

Este știut că femeile au jucat un rol de seamă în istoria omenirii şi în politica acestei lumi. Chiar dacă rolul ei a fost esenţialmente nefast, Eva rămâne prima între femei atât la propriu cât şi la figurat, căci universul moral al omului, după cum just afirma Petre Ţuţea, împreună cu întreaga sa istorie terestră, se sprijină pe mărul furat în Grădina Edenului.

            Au urmat alte şi alte femei celebre, toate contribuind pe faţă sau din umbră la trasarea politicii şi la scrierea istoriei: Elena din Troia, iubăreaţa Cleopatra, abila Iulia – soţia împăratului Octavian Augustus, înţeleapta Plotina – soţia lui Traian, graţie căreia Hadrian a urcat pe tronul Cezarilor, Caterina de Medici, Ana de Austria, împărăteasa Maria Tereza, ţarina Ecaterina a II-a, iată doar câteva dintre ele. Din istoria românilor, o menţiune specială merită doamna Clara, doamna Chiajna – fiica lui Petru Rareş, Lupeasca lui Carol al II-lea şi, desigur, Elena Ceaușescu.

            Dar nici una dintre femeile amintite nu se poate compara cu Teodora, fie în ceea ce privește destinul ei uluitor, fie influenţa decisivă avută în politica imperiului, practic în politica mondială din prima jumãtate a secolului al VI-lea.

            În cartea Teodora, împărăteasa Bizanţului, cunoscutul istoric Charles Diehl are aproape numai cuvinte de laudă la adresa fostei dansatoare şi prostituate. Am fi tentaţi să credem că Diehl exagerează, dacă – prin acribia cercetărilor efectuate – el nu şi-ar fi cucerit renumele de neîntrecut bizantolog. Da, ne spune istoricul, este adevărat că Teodora a avut în prima tinereţe o viaţă deosebit de aventuroasă, din care s-a ales cu doi bastarzi: un băiat şi o fată. Pe fată a păstrat-o lângă ea, în schimb de băiat n-a vrut să ştie nici măcar atunci când a devenit împărăteasă. Dar, precizează Diehl, aşa ceva nu era defel neobişnuit într-un Constantinopol aidoma Sodomei în ceea ce priveşte decăderea moravurilor. După cum nu era neobişnuit ca oamenii cu stare să răscumpere fete din casele de toleranţă şi să le ia în căsătorie.

            La vremea când prinţul Justinian a cunoscut-o pe Teodora, ea ducea o viaţă extrem de retrasă şi cuviincioasă. Fiind înzestrată nu doar cu o mare frumuseţe, ci şi cu alte remarcabile însuşiri ale minţii şi inimii, nu-i de mirare că prinţul s-a îndrăgostit nebuneşte de ea şi că în scurt timp s-au căsătorit.

            Ajuns împărat după moartea unchiului său Justin, Justinian a continuat s-o adore pe Teodora până la moartea ei pretimpurie datorată cancerului. Ba chiar şi după acest fatidic ceas, neconsolatul Justinian s-a străduit să-i împlinească poruncile lăsate cu limbă de moarte, aşa cum a procedat în toţi cei 21 de ani cât Teodora a stat alături de el pe tronul Bizanţului, căci în politică nici vorbă să fie alături, ea fiind mai totdeauna cu un pas în faţă, dar având tăria să-şi impună punctul de vedere. Iar politica promovată de ea s-a remarcat prin multă intuiţie şi clarviziune, fapt dovedit atât prin corecta identificare a celor două crize majore ale imperiului – criza politică şi cea financiară, cât şi prin subtilitatea cu care a depistat chestiunea politică ascunsă sub pulpana religiei. Basilisa a fost constant de partea monofiziţilor, chiar şi în anii grei ai persecuţiei ordonată de Justinian, pentru ca în final însuşi basileul să adere la convingerile ei religioase, ceea ce negreşit echivala cu recunoaşterea şi oficializarea liniei politice trasată de împărăteasă, cu abilitate ascunsă sub masca răfuielilor religioase.

            Este adevărat că Teodora s-a dovedit lacomă de bani, ambiţioasã şi necruţătoare cu cei care cutezau să se pună de-a curmezişul voinţei sale, lucru de care aveau să se convingă atât gloriosul general Belizarie, cât şi favoriţi de-ai împăratului, precum atotputernicul ministru Ioan de Capadocia ori secretarul Priscus.

            Dar în acelaşi timp – fapt confirmat de toţi istoricii, inclusiv de Procopiu -, Teodora a demonstrat că poseda multe din însuşirile indispensabile unui mare om de stat: inteligenţă, tărie de caracter, şiretenie, intuiţie şi farmec personal. Însă, atunci când o cereau împrejurările şi interesele personale ori iţele politice, tot ea ştia ca nimeni altul să fie misterioasă, crudă, răzbunătoare sau – dimpotrivă - surprinzător de iertătoare. Şi mai poseda o excepţională însuşire, căreia i se datorează unele dintre acţiunile ei cutezătoare, chiar riscante, aşa cum a dovedit-o în cazul monofiziţilor sau al favoritei sale Antonina, soţia infidelă a lui Belizarie: se devota trup şi suflet celor pe care-i iubea!

            Prin grija şi stăruinţa ei s-au ridicat biserici, spitale şi aziluri, astfel că importanţa faptelor ei bune, mai presus de slăbiciunile tinereţii, l-au îndemnat pe un venerabil hagiograf să o numească „un adevărat potir al tuturor darurilor lui Dumnezeu”. De altminteri, rolul Teodorei a fost strălucit confirmat de decadenţa înregistrată de imperiu îndată după moartea sa.

            N.B.: Prostituate sunt cu duiumul, însă imperiile au cam dispărut. Aşa că slabe speranţe să se ivească o a doua Teodora…

                                                                                                        George  PETROVAI