de Gheorghe Pârja
M-am născut într-o familie care avea la intrarea în
ocol o poartă de lemn, cu trei stâlpi, drănițită, având pe stâlpi încrustat
pomul vieții, în vârful căruia stătea o pasăre cu ciocul deschis, semn că era
în continuă cântare. Am crescut cu acest simbol al demnității țăranului din
Maramureș. Semnificația porții am desprins-o, în profunzime, pe când eram
lucrător la Muzeul Maramureșean din Sighetul Marmației, sub directoratul
faimosului Francisc Nistor, autor al unei cărți de referință, „Poarta
maramureșeană”, Editura Sport Turism, București, 1977. Despre porțile Nordului
s-au scris vrute și mai ales nevrute. Venind din umbra porților de lemn, pot
desluși afirmațiile cu semnificație științifică de cele făcute din goana
mașinii. Așa am citit recent o spusă fără argumente, făcută într-o revistă de
prestigiu, pe care o citesc săptămânal. Zice doamna autoare că „faimoasele
porți maramureșene au fost înlăturate pentru că nu mai corespundeau noului,
vieții moderne, apoi de câțiva ani a început o întreagă campanie de reabilitare
a lor, pentru că localnicii și-au dat seama că dau bine pentru turiști.”
Sunt păreri pe care eu nu le-am trăit. Nu știu
niciun gospodar din Maramureș care să-și fi înlăturat poarta de dragul vieții
moderne. Nici să-și fi ridicat o poartă de dragul turiștilor. Că în ultimii
ani, turismul a avut ceva de spus, în această privință, este adevărat. Cum ar
fi cazul invaziei de pensiuni, prevăzute neapărat cu porți grandioase, cu
lanțuri de lemn și alte invenții comerciale. Pe măsura lumii în care trăim.
Aici, autoarea la care mă refer, vorbind despre reabilitarea porților, a
nimerit-o. Zilele trecute, am fost la Săliștea de Sus, și am urmărit cu atenție
peisajul porților de lemn de pe văile Marei și Izei. Le-am comentat cu Marta și
Ștefan Marinca, cu diplomatul Pavel Suian. Cu admirație și interpretare a simbolurilor.
Pot sluji și vectorului turistic, dar semnificația acestor întruchipări în lemn
are profunzimi, înțelesuri, care încep să fie uitate, ori jenant răstălmăcite
de ghizi ocazionali.
Da, a fost un timp, suficient de alarmant, când
porțile maramureșene au cunoscut o rarefiere, o încetinire a construcției lor.
Dar nu gospodarii le-au înlăturat pentru a se da moderni, cum afirma autoarea.
Ci și o interzicere severă privind tăierea lemnului din pădure, dictată de
autoritățile acelei vremi. Dar și-au revenit. Apoi a fost o criză de meșteri
pricepuți. Și ei s-au inventat. Eu l-am cunoscut pe Gheorghe Borodi. Care a
fost angajat la Muzeul Maramureșului din Sighetul Marmației, dimpreună cu Pătru
Bledea. Sub pavăza instituției, ridicarea porților a fost mai convingătoare
pentru autorități. Așa au prins curaj faimoși cioplitori din zonă. Cum au fost
Pătru Godja-Pupăză ori Toader Bârsan.
Șirul continuă și în ziua de astăzi. De la ei știu
că tăierea stejarului pentru porți presupunea și un ritual. Se taie în nopțile
cu lună plină. Un moment de răscruce în destinul porților maramureșene a fost
anul 1936. Când pictorul Traian Bilțiu-Dăncuș a ridicat în satul Crăcești, azi
Mara, prima poartă cu cinci stâlpi, prin așezarea în fața celor trei stâlpi
tradiționali a încă doi. Acum, celebra poartă, care mi-a vegheat o parte din
viață, se află la Muzeul Satului din Baia Mare. Istoricul Ilie Gherheș, șef de
secție la această instituție, o numește o operă de artă, altar de suflet, o
capodoperă. Mama tuturor porților cu cinci stâlpi din Maramureș. „Analizând
această construcție, cultă și tradițională în același timp, se observă că ea
cumulează un număr apreciabil de simboluri, strânse și sintetizate de pe toate
porțile existente în acel moment, reconfigurate într-o viziune nouă”, apreciază dr. Ilie Gherheș.
Porțile maramureșene își sporesc numărul pe văile
noastre, în țară și în străinătate. Laud noua generație de meșteri, care nu se
îndepărtează de modelele de la început. Este nevoie și de o interpretare
corectă a simbolurilor lor. Că sunt altarul Maramureșului, cum le definea
prietenul Ilie. Și el știe ce spune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu