Motto: Limba noastră-i limbă veche încifrată-n
Tărtărie,
Ce-au vorbit-o
moşii noştri prin Carpaţii înstelaţi,
Ea e veche ca şi
timpul, plămădit din veşnicie,
Giuvaier dintr-o
comoară, împărţită între fraţi.
Păstorindu-şi din-ceputuri turme pe-un picior de plai
Din cuvinte unse-n miere şlefuit-au Mioriţe,
Ce din tată-n fiu trecut-au prin frumoase guri de rai,
Să se ştie că de-aicea, n-i e trag a noastre viţe.
Întinzându-şi peste lume cea moşie şi avere
În cuibarul vieţuirii înmulţitu-s-au străbunii
Şi-ntorcând mereu ţărâna şi-au luat de-aici putere
Ca vecinii să îmi ştie, că pe-aici, ei sunt stăpânii.
Mai apoi, trecând prin timpuri, tot mergând în urma turmei
Au ajuns spre malul lumii ca să pună stâlpi de ţară,
Iar pe-acolo, cap de neamuri au rămas, cu dorul mumei
Cu-a lor zei, cu dulcea limbă ca o zi de primăvară.
**
Azi, din ce am fost odată suntem doar o amintire,
Mult prea blânzi şi prea slugarnici din ce-am fost mai altădat,
Cu vecini perfizi şi hulpavi, ce ne fură în neştire
Trupul ţării şi averea, ce străbunii le-au lăsat.
Numai limba şi credinţa ne mai ţin uniţi în vreme
Şi speranţa, că odată mai veni-va un Mihai,
Ce s-adune laolaltă, sub înaltele-i însemne
Ce furatu-ne-au străinii şi pe cei de-un singur grai.
Mircea Dorin Istrate
RUGĂ PENTRU LIMBA
ROMÂNĂ
Motto: ,, Trecător prin ceruri
ninse
Cu luceferii în roi,
Însfinţesc cu-a
mele vise,
Urma carului cu
boi’’
Doamne ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste
Unde neamuri nesfârşite dimpreună veşnicesc,
Fă de vrei, ca toţi aceştia să vorbească romăneşte
Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.
Are miere în cuvinte şi e leac de pus la rană
Dacă ţii în al tău suflet tăinuitele dureri,
Ea împacă şi uneşte, ce dezbină şi destramă
Şi e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.
Şi-apoi Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus
Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranţă,
Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns
Când cerşim iertări spăşite, la păcatele din viaţă.
Şi-apoi doina cu aleanul, şi-apoi dorul cu fiorul
Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul eminesc?
Inimi toate să tresalte, însfinţească-se cu dorul
Când poeţii vruţi de tine, româneşte glăsuiesc.
N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele
Care-n noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?
Şi-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele
Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?
De-asta fă a noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,
Că e limbă de Cazanii însfinţită de dieci,
Şi e veche ca Adamii din grădina Ta lumească
Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.
Mircea Dorin Istrate
A
NOASTRĂ LIMBĂ ROMÂNEASCĂ
Cum sună limba românească, urechii care
o ascultă,
V-ați întrebat măcar odată, așa, din
pură întâmplare?
E lină, dulce și doinită, de toți ce-o simt, ușor vorbită,
Iar pentru suflete și inimi,
alintător-vindecătoare.
În
ea e mierea bucuriei și întristata amăreală,
Divinul ce-i într-o iubire și visul
’nălțător spre stele,
Iertări smerite la greșeală, cerute-n
rugă, cu sfială,
Și dorul pus în bobi de lacrimi, din
toate simțurile cele.
E șoapta mută care spune mai mult de
câte sunt de spus,
Cuvântul iertător greșelii
și-nălțătoarea mulțumire,
Durerea ceea fără margini din bocetul la
cela dus
Și în lungimea unui vers, la toate
astea, lecuire.
Și-apoi la noi și cucul cântă în dulce
graiul românesc
Iar ciocârlia-n tril se-avântă ne spuie
cântul ei divin,
În limba noastră și izvorul și vânturile
îmi șoptesc
Și-o strună-n cântul ei ne-adună, în jurul unei căni cu vin.
A noastră limbă-i limbă veche, lăsată-n
rând de la strămoși,
Vorbită de Adamii noștri în caldul ăstui
cuib de lume,
Voi moștenire-n rând lăsați-o, avere
pentru norocoși,
Ce-n veci de veci să mi-o păstreze,
că-i veche taină și minune
Mircea Dorin Istrate
CE E
LIMBA ROMÂNESCĂ?
Ce e limba românească?
Frumuseţi ce stau să nască
Din cuvintele măiestre,
Ca muşcate la ferestre,
Dor nestins şi alinare,
Vechi blestem şi îndurare,
Leac la inima răpusă,
Cea speranţă-n Maica pusă,
Pildă şi proverb ce spune
Nesfârşita-nţelepciune,
Chiuitul de la nuntă,
Taină veche, neştiută,
Doina plânsă în caval,
Clipocitul unui val,
Tolba plină cu poveşti
Şi iubiri dumnezeieşti,
Dragostea de neam şi ţară,
Lacrima din ochi de mamă,
Nălţătoarea cea iubire,
Nostalgii din amintire,
Bucurii prinse-n visare,
Bocet trist de-nmormântare,
Viaţa scursă-n veşnicie,
Tot ce-a fost şi ce-o să fie,
Harul pus în Eminesc
Din divinul cel ceresc
Leac la suflet, alinare,
Nesfârştă încântare.
Mircea Dorin Istrate
DE CITESC
A TALE VERSURI
Lui Eminescu, Luceafărul
limbii române.
De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul
Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire
Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l
La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.
Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul
Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,
Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi şi fiorul
Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.
Mai apoi, în nopţi cu lună ne-ai
purtat prin universuri
Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,
Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri
Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.
Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire
Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,
La o tânără codană îndulcită cu iubire
I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.
Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria
În poiana înflorată sub o buză de izvor,
Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia
Şi-ntr-o lacrimă usca-vei fierbinţeala unui dor.
În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă
Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,
Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană
Şi-mpreună sângerat-au în onoare
şi virtute.
Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească
Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,
Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,
Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.
***
Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană
Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,
Şi atunci te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană
Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.
Mircea Dorin Istrate
DOR ȘI
DOINĂ
Motto: Eu ,,DORUL” l-am găsit în, ,,FOAIE VERDE”
Pe unde veșnicia mi l-a pus.
Cuvântul DOR și DOINĂ, doar tu îl înțelegi,
Române ce-n trăire ai ale tale
legi,
De suflet și de minte, de inimă
dictate,
Rotundul lor să-l simtă tot
neamul ce ți-e frate.
În alte limbi, la alții, al
vorbei înțeles,
În minte și în suflet nu dau
nicicum un ghes,
Doar noi pe astă humă ades
ne-nfiorăm
Când spunem ,,Dor și Doină” și-n suflete vibrăm.
Cuvântul DOR cuprinde simțirea
noastră toată,
Când încă ne-nfioară privirea cea
de fată,
Când duși suntem departe de țara
noastră dragă
Și gândul ni-i la dânsa, mai
toată ziua-ntreagă.
Când moși bătrâni întoarcem viața
noastră-n gând
Și stăm postăți de timpuri acolo
rând la rând,
Când am dori ca ceia ce-acuma-s
duși în moarte
Cu noi să fie-aicea și nu în ceea
parte.
*
Când DOINĂ zicem încă, în suflet
fiecare
Îmi simte o durere în picurări de
jale,
O ducere cu gândul la ce de-acum
e dus,
Speranța ce din caier s-a tors
demult pe fus.
E mai întotdeauna durere și
suspin,
Nostalgică visare în chinga unui
chin,
O pierdere ce încă ți-aduce
întristare,
O clipă nepierită ce nu se vrea-n
uitare.
**
Să știți că până încă avem în noi
un DOR
Și-o DOINĂ să le ducem cu noi în viitor,
Avem în noi simțire lăuntrică,
curată
Și-om fi români de-apururi, cu
tot ce-am fost odată.
***
Când spui: ,,Mi-e Dor de tine”
și-o boabă lăcrimată
Va umezii o geană la fel ca
altădată,
Cuvântul cela vine din suflet și
simțire,
Din inimă și minte, te umple de
iubire.
Mircea Dorin
Istrate
ȚINEȚI LIMBA
NEPIERITĂ
Moșii
noștri, înțelepții, pusu-ne-au în gând povață,
Să-nvățăm
că doar credința și cea limbă țin în
viață
Neamul nostru din-ceputuri, până-n ziua de
apoi,
Ca să
fim pe huma noastră și în bine și-n nevoi.
Că
doar limba și credința dau speranță și putere
C-al
nost neam, ce-i vechi cât lumea, niciodată nu va piere,
Iar
de-om ține între graniți pe acei care vorbesc
Limba
noastră strămoșească, vom ajunge în ceresc.
Numai
limba românească are-n ea cuvântul DOR,
Ce
doar noi îl înțelegem, îl simțim, ne poartă-n zbor,
Ne
ridică în tăria cerului cel însfințit,
Ne
alintă, ne mângâie în smerit și-n fericit.
Și-apoi
câte mii cuvinte cu-alte mii de înțelesuri
Dau
în rând din fiecare minunate alte
sensuri,
Ce
fac limba noastră vie, dulce ca o primăvară,
Ce
de-oalinți în al tău suflet, ții în tine o comoară.
MAICĂ, DOINĂ, NEAMUL, ȚARA,
HUMA, toate-s lăcrimate
Și cu
viața noastră-ntr-una din vechime-s apărate,
De-asta
marile cuvinte au în ele cea putere
Ce ne
fac eroii zile, când ea, patria, ne-o cere.
Țineți
limba nepierită, țineți datina străbună,
Țineți
sfinte obiceiuri de din vremea cea bătrână,
Și
păstrați dulceața limbii, ceea veche, din-ceput,
Ca să
știm că suntem umbra timpului pe-aici
trecut.
*
Limba noastră românească e un figure de miere,
Dați-i
sfântă-nchinăciune să își ia din noi putere,
Că
de-o ținem în onoare, în curat și în cinstire,
Fi-vom
ici, pe huma asta, timp lungit, spre veșnicire.
Mircea Dorin
Istrate
DOVEZI DE
VIEȚUIRE
Istoria străveche, aceea adevărată,
Stă-n limba cea vorbită de bunii mei
moșneni,
În semne încifrate în lut sau pe
vreo piatră,
La
sfânta Tărtăria, Dârjov, ori Cucuteni.
Pe-atunci,
în vechea lume, cuvântul era lege
Și în puține semne puneai un legâmănt,
Vreo vrajă,imn de slavă, ori fapta
unui rege,
Blesteme ce dușmanii să-i bage în
mormânt.
În datini și-obiceiuri stau zile
însemnate
Anume dară puse să ținem bine minte,
Ne fie de-o schimbare, de-un hram,
de sănătate,
Să știm ce-a fost în urmă și cum o
fi ‘nainte.
Așa era
viața pe-atunci, în cele timpuri,
Un semn, erau cuvinte
spunând ceva anume,
Porecla ta și locul erau
însemn de neamuri,
Iar fapte mari făcute,
te încinsteau c-un nume.
Ascunse în legende, în mituri, în
povești,
În vechile balade se tăiniuesc adânc
Eroi din cele timpuri din
spițele-omenești,
Ce în al lor
pomelnic, bucăți de vremuri strâng.
Citește-le cu grijă, că ele îți vor spune
Cum fost-a a lor viață, în timpul cela scurs,
Eroii și-a lor
fapte din vremile bătrâne
Ce-n fila de
poveste, e adevăr ascuns.
Învață și păstreaz[ în țandără de
minte
Minunile acestea, istorii curgătore,
Ele-s dovadă vie, de ce a fost
‘nainte,
De cum prin astă lume, trecut-am în
urcare.
Mircea Dorin Istrate
VORBĂ VECHE
BĂTRÂNEASCĂ
Mi-e dor de-o vorbă veche,
bătrânească
Ce are-n ea atâtea înțelesuri,
Rămasă din cea limba strămoșească
Cu tâlcul ei vrăjit, plin de
eresuri.
În ceea vorbă-i multă-nțelepciune
Ce-au adunat-o-n veacuri de gândire
Strămoșii făcători de fapte bune
Ce au acum în ceruri izbăvire.
Nici nu gândim ce-avere ne lăsară
Și ce comoară-n grai e tăinuită,
Că vorba cea bătrână-i floare
rară,
Ea înstelând cea limbă ce-i vorbită.
Prin ea legăm trecutul de departe
Cu mersul zilei cele-i de acum,
De-o mai vorbim nimic nu ne
desparte
De-al nostru început,
pe-acesta drum.
Bătrâna limbă fie-ne ca moaște-n
Biserica vorbirii românești,
Prin ea oricine-n lume recunoaște
C-aici am fost din timpuri
strămoșești.
Că VATRA-i vatra noastră
din-ceputuri,
Că MOȘUL CEL
BĂTRÂN e Dumnezeu,
Că DORUL nostru-i numa-n aste
luturi,
Că STRUNGA și RĂBOJUL am doar eu.
Că
ceia TROACĂ fosta-mi scăldătoarea
Și-n COPÂRȘĂU m-or duce-n ȚINTIRIM,
Că MUMA e atoateștiutoarea
Și-n fața lui IO, eu doar mă-nchin.
*
Țineți la limbă, HASNĂ să vă fie
Când mi-o GRĂIȚI , că bine îmi
alegeți,
Că-n rai de-ajungeți, ca să-mi fiți
vecie,
Cu ăi bătrâni puteți să
vă-nțelegeți.
Mircea Dorin Istrate
LIMBA BĂTRÂNEASCĂ
Mi-e dor de
limba bătrânească, cu vorba-i moale, liniștită,
Din vreme
veche, strămoșească, pe-aicea încă nepierită,
În spusa ei
sunt vremi bătrâne și-atâtea taine încifrate,
Atât
adâncă-nțelepciune, șirag de perle adunate.
Cuvintele în ea
îmi cântă, avându-mi tril de ciocârlie,
Ce-n
preasmerenie se umplu de dor arzând și bucurie,
În zisa lor
se-nlăcrimează fiorul pus în Mioriță,
Iar în lucrarea
cea surpată, jertfelicita nevestiță.
Și câte încă vechi zicale ce
le-au rostit demult străbunii
Ne fie stup de
înțelesuri, avere ce-au purtat-o bunii
Prin viața lor
și-apoi mi-au dat-o, ajungă-ntreagă pân’ la mine,
Iar eu ți-oi
da-o măi nepoate, s-o porți și-n veacul care vine.
Cu ea ne-am dus
în largul lumii când pus-am stâlpi de noi popoare
Ce s-au întins
pe dunga zării lărgind bătrânele hotare,
De-aceea astăzi
încă spunem că-n jur-prejur avut-am frați,
Iar încă mult
mai pe departe avem pe-acolo veri, cumnați.
*
Grăiți-mi limba
ceia veche, că ea ne leagă de trecut,
Să știm c-aici
am stat de-a pururi în cuibul nostru, dinceput,
Și nume-am dat la toate cele în
limba veche, bătrânească,
Așa că voi
păstrați-o dară, să poată încă, viețuiască.
Nu mi-o
stâlciți că-i piere gustul și frumusețea și-nțelesul,
Devine searbădă
și goală, își pierde farmecul, eresul,
Ea ne-a ținut
uniți prin veacuri pe toți de-un neam și-același grai
Și poate sus, prin cele ceruri e
limba vorbitoare-n rai.
Eu țin la limba
mea străveche, ce-n rând tot neamul mi-a vorbit-o
Și care eu, la fel ca dânșii,
mereu în vremuri mi-am iubit-o,
Cu ea mi-am
scris prin veac trecutul și viitorul ce-o să vie,
Cu ea cerșim
iertări la Domnul, cu ea ne-ngroapă popa-n glie.
**
Pe humă pune-oi
un pripon, să țin cu brânca nemuritul
Și-n dosul stânii-ntr-un cotlon,
răvaș să am cu veșnicitul,
Când nevoit, din cele două, lua-voi doar o
crestătură,
Pe lângă mine
treacă timpuri, ajungă-n cele de din urmă.
Acolo tot pe
voi, românii să vă găsesc îmbătrâniți,
Ca noi, ce-om
fi cei de pe urmă, să fim înveșniciți ca sfinți,
Că l-am slujit
pe Preaiubitul de când am fost Adamii humii
Și până-n ceasul de pe urmă, când
bate-va sfârșitul lumii.
Mircea Dorin Istrate
A
NOASTRĂ LIMBĂ ROMÂNEASCĂ
Cum sună limba românească, urechii care
o ascultă,
V-ați întrebat măcar odată, așa, din
pură întâmplare?
E lină, dulce și doinită, de toți ce-o simt, ușor vorbită,
Iar pentru suflete și inimi,
alintător-vindecătoare.
În
ea e mierea bucuriei și întristata amăreală,
Divinul ce-i într-o iubire și visul
’nălțător spre stele,
Iertări smerite la greșeală, cerute-n
rugă, cu sfială,
Și dorul pus în bobi de lacrimi, din
toate simțurile cele.
E șoapta mută care spune mai mult de
câte sunt de spus,
Cuvântul iertător greșelii
și-nălțătoarea mulțumire,
Durerea ceea fără margini din bocetul la
cela dus
Și în lungimea unui vers, la toate
astea, lecuire.
Și-apoi la noi și cucul cântă în dulce
graiul românesc
Iar ciocârlia-n tril se-avântă ne spuie
cântul ei divin,
În limba noastră și izvorul și vânturile
îmi șoptesc
Și-o strună-n cântul ei ne-adună, în jurul unei căni cu vin.
A noastră limbă-i limbă veche, lăsată-n
rând de la strămoși,
Vorbită de Adamii noștri în caldul ăstui
cuib de lume,
Voi moștenire-n rând lăsați-o, avere
pentru norocoși,
Ce-n veci de veci să mi-o păstreze,
că-i veche taină și minune
Mircea Dorin Istrate
VĂ LAS
Motto:
,,Trecător
prin ceruri ninse/ cu luceferii în roi,
Însfințesc cu-a mele
vise,/ urma carului cu boi”
Venit e timpul meu de ducă, din lumea-n care am
iubit,
Corola florilor din luncă, cel susur de izvor
grăbit,
Un cimbrișor pe cărăruia ce șerpuia spre vârf
de deal,
Acolo unde priveghează, bătrâna stână din
Ardeal.
Le las la cei ce vin în urmă, pădurea ce-am
găsit-o crâng
Și via dulce, îmbrumată, cu-ai săi ciorchini
ce-n teascuri plâng,
Pomiștea popii de pe Coastă cu toate merele-i
de aur,
Povești de la bătrâni știute, cu Feți-Frumoși
și cu balauri,
Codanele, cu ochi ca marea ce tinerețea mi-au
vrăjit,
Și bolta nopții înstelate, cu norul ce ne-a
ocrotit,
Când ne vindeam pe-un pumn de stele înflăcărate
sărutări
Și-n
șoapte ne juram iubire, în clipe lungi, de amânări.
Și Valea
v-o mai las pe toată, cu mure-n soare îndulcite
Și tot
hotarul cu bucate și lanuri grele unduite,
Și
colilia pe pășune, frăguțe dulci, însângerate
Și turma
veșnic înnoită amirosind a caș și lapte.
Și
țintirimul de pe Dâlmă cu bunii mei lăsați însemn
Ce-și dorm sub pruni vecia scrisă pe învechite
cruci de lemn,
Și
scocul morii ce odată ne-a săturat flămânda gură
Și truda
de țăran pe humă, s-avem mereu de-mbucătură.
Și în
cuprinsul lor, a toate, vă las biserica din deal,
De timpuri toată însfințită în ruga lacrimilor val,
Să știți că doar prin ea ne ținem cuibarul
nostru la un loc
Sub
patrafirul de credință și ce dă Domnul, la soroc.
*
Mai mult de-atât nu am, și-i bine, să fiu sărac
când mă voi duce
Să veșnicesc cu neamul care, pomelnic stă înscris pe cruce,
De-aceea când, mă dați veciei să ziceți doar,
un: Doamne-l iartă!
C-a fost și el o clipă scurtă, un suflet bun,
pe astă vatră.
Și de-ți
simți c-așa vă vine, pe tremurata voastră geană
Un bob de lacrimă să puneți, la suflet faceți-i
pomană,
Și-apoi, trei zile adunate să mă vorbiți numai
de bine,
Să pot ajunge-n raiul care, găsi-va loc și
pentru mine.
STRĂBUNUL MEU
ŞI LIMBA MEA BĂTRÂNĂ
Lui
Moşu-i mulţumesc, lui Mama tână
C-au
vorovit în limba cea bătrână
Şi
mi-au lăsat-o dar dumnezeiesc
Să
ştiu ce limbă veche, mai vorbesc.
Cuvintele
că au o rădăcină
Ce
din ceresc lăsată-i ca să vină
Şi
că la ea de încă mă cobor
Voi
fi cu moşi mei în lumea lor,
Şi
cu Adamii ceia de-nceput
Ce
pe aici cu turma mi-au trecut
Mergând
spre largul lumii, rând la rând
În
mii de ani, ţinând mereu în gând
Poveştile
din vremea de-nceput
Şi-ntâiul
scris pe ciobul ud de lut,
Cântări
şi datini, vrăji de lecuit,
Mărgele
pentru fete de iubit,
Şi
portul vechi din vremile bătrâne,
Şi
rânduiala de făcut la stâne,
Răbojul
pus la grindă ca socoată
Şi
zeii cei ce făc a noastră soartă.
Şi
în vecia clipei cât mi-au stat
În
locul cel de-acolo-ndepărtat
Şi-au
mai adus aminte de-a lor casă,
De
neamul lor viteaz, trecut prin coasă,
De
cât popoare au lăsat în urmă
Împestriţând
pământul cu-a lor urmă.
*
Aşa
că dacă astăzi ţi se pare
Că
vorba ta îşi are-asemănare
Cu
alta de la capătul de lume,
Tu
poţi să spui că eşti din vremi bătrâne
Un
cap de neam ,ce-ai fost în mare fală,
Iar
ei îţi sunt nepoţi, de bună seamă.
Ridică-ţi
fruntea, stai în măreţie
Şi
lasă-i pe mişei la tine vie,
Nu
te-or putea nicicând să te răpună
Că
tu eşti peste tot în astă humă
Însângerată
piatră de Columnă.
Şi-n
orice ciob ce-n mâna mea îl strâng
Pe
tine mi te laud şi te plâng,
Străbunul
meu, vecie pe pământ.
Mircea Dorin Istrate
VOROVIND CU
BUNA
-Tulai Doamne,
Bună, folele mă dor
Că trii pumni de
prune am mâncat asară,
Chisăliţă încă
şi-apoi minteni mor
Că am fost pre
hulpav, rău ca să nu-ni pară.
-Apoi mă băiete,
zâce draga Buna,
Io ţ-am zâs
într-una hii mai stâmpărat,
Ai băga în tine
sorele şî luna
Cât îni fugi tu
zâua hămesât prin sat.
Stai pe lângă
mine de grâjeşte vaca,
Adă o luţărnă
bună la purcei,
Leagănă pruncuţu
pân-o hi să tacă
Că ţi-oi da
cereşă să îţi faci cercei.
Taie buruiană,
fă un piricar
Aivă puii
cloştii până măne sară,
Du-te şi aşază
luitrele la car
Moşu-to să ducă
cucuruz la moră.
Ia tu fedeleşu
şi-un ulcior de toartă
Să-ni aduci de
grabă apă de izvor,
Să vă fac o zamă
de fusaică lată
Şi c-o costă
friptă bine în cuptor.
Pân-o hi să
hiarbă mămăliga mare
Fă vre-o zece
pupe bune pentru boţ
Şi-apoi la
aniază, fă de du mâncare
La a noşti
care-s, pe hotare toţ.
*
Domne cătă
treabă am de-amu a face
Când, acol’, la
Vale, plin îi de copii,
Trece-o zâua
asta chiar de nu am pace
Ş-apoi mâni la
scaldă totă zâua-i hi.
Poa’ să facă
Buna tăt ce vre să facă,
Că io, Doamne
Sfinte, n-o mai slugărăsc,
Numa zâua asta
încă să-ni mai treacă
Ş-apoi mâne
fi-va, rai împărătesc.
**
Azi, cu gândul
caut vremea cea bătrână
Sus, în Dealul
Crucii, colo-ntre melini,
Nu-s mai Tata,
Mama, Moşu, Mama tână,
Casa, curtea,
şura, locu-i plin de spini.
Să iertaţi cu
toţii, câte supărări
Va făcut copilul
cela fără minte,
Peste tot şi
toate pune-oi împăcări
Şi-un sărut pe
suflet, preasmerit, cuminte.
Cum ţi-aş da
Mărite anii puşi în soartă
Ce-i mai am
de-acuma până la sfârşit,
Numai dă-mi o
ziuă, mare, lungă toată,
Şi mă fă copilul
cela fericit.
Aş griji
purceii, puii, cloşca, vaca,
Duce-oi de
aniază, sus, în Continit,
Toate înc-oi
face Bunii, că săraca
Mult mă tot
iertat-a căte i-am greşit.
Ne-am trecut
prin lume, toţi câţi am venit
Din copilărie,
raiul pământesc,
L-am gustat o
clipă şi l-om tăinui
Steie-ne în
suflet, dar dumnezeiesc.
Mircea Dorin Istrate
BOLÂNDĂ-I LUMEA
Bolândă-i lumea! zâce Moșu,
bolândă-i dară! zâce Buna,
Tăhui la cap îs tăț de-acuma și nu-i
mai unul breaz din ei,
N-au
să se-nșiruie cu cine, că tăț pământ și apă-s una,
Corcită turmă dezlânată, fără
cârmaci, ca vai de ei.
Necopț îs ăi de az și încă, nu mi
s-or coace niciodată,
Li-i mintea numa cum să strângă și
cum în fală să să-nfoaie,
În ei credință nu-i o boabă sămânță
bună-adevărată,
Să veștejăsc în tot șî-n tăte și ce
îmi fac, apă-i de ploaie.
De hăi bătrâni nu mai ascultă, că ei
le știu de-amu pe tăte,
O datină și-o zâuă sfântă uitată-i
pentru ei de mult,
Tăț beau poșârcă îndulcită, îmi pipă
și ficiori și fete
Și la păcate doar li-i gândul, în ei
nu-i aur, numa lut.
Păi deia-i bai și deia-i hâră și
moare lumea în bătaie,
Ne bate Dumnezău drăguțu că la
păcate jânduim,
Aiastă lume-o hăsnășim cât dealuri
fi-vor și păraie
Și apa-n piuă om tot bate-o, cât
încă vremi ne-om cătrăni.
*
Țâfnoasă-i lumea și bolândă și cum
îi ea sântem și noi,
Nu-i mai iertare, nici iubire, că
mult prea plină-i de arțag,
O molimă acum venită-i, să mai
rărească dintre noi,
Să ne înfrice al ‘nost suflet, că-i
plin de-atâta mâzgoșag.
***
Așa
gândit-a ghiata Buna, până în clipa când s-o dus
La șepte zâle după Moșu, în
țintirim, la loc umbros,
Iar a lor suflete curate, s-or
veșnici la ceruri sus,
În lumea care și-au dorit-o, în
ceata Domnului milos.
Cu ei s-a dus și limba veche, rămasă
urmă din strămoși,
Comoară fără de pereche, alint la
supărări și jele,
O vorbă de mai ținem minte, suntem
din ăia norocoși
Și mulțămi la moșii care-s, pe
bolta-n nopți, un roi de stele.
Mircea Dorin Istrate
De
prin hărți străine, stânge-ne Tu, Doamne,
Pe aceia care încă glăsuim,
Limba Românescă și-n a ei hotare
Pe vecie încă , hai să ne unim.
&&&
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu