de Gheorghe Pârja
Ținutul de graniță, cunoscut în istorie sub numele
de Maramureș, a fost prins în volbura vremurilor din care nu a ieșit nici
astăzi. Mă refer și la teritoriile cu spirit românesc, din dreapta Tisei. Și
alte încercări prin care a trecut acest Ținut. Oameni de seamă ai Maramureșului
au depus mărturie despre momentele de răscruce, despre marile încercări ale
locuitorilor. O carte de referință este semnată de istoricul Gheorghe Todincă
și se referă la „Maramureșul împotriva Dictatului de la Viena 1940-1944”. Am
recitit-o recent, mai ales că astăzi, 30 august, se împlinesc 82 de ani de la
odiosul Dictat. Cartea are meritul incontestabil că are în alcătuirea ei
documente, fotocopii, fotografii despre momentele importante ale tristului eveniment.
Autorul face comentarii pornind de la aceste mărturii, dar și de la presa
vremii.
Istoricul Gheorghe Todincă apreciază că „Dictatul de
la Viena din 30 august 1940 a fost un act nefast, cu consecințe istorice
deosebite până în zilele noastre. Evenimentul a afectat milioane de români, de
o parte și alta a graniței vremelnic impuse de odiosul Dictat, de către
puterile fasciste ale Axei.” Timpul imediat de după Dictat și cei patru ani
până la eliberarea Ardealului de Nord și Maramureșului au stabilit relații de
încordare între români și ocupanți. Lucrarea prezintă, cronologic, intrarea
trupelor maghiare în Sighet, în septembrie 1940, cu fotografii-document,
umilințele la care a fost supusă populația română majoritară, marea dramă a
holocaustului evreilor maramureșeni din vara anului 1944.
Cu fiecare pagină, deslușim atitudinea
maramureșenilor față de fascism și revizionism, contribuția lor la alungarea
cotropitorilor hortyști și hitleriști. Stau pildă curajul și spiritul de
sacrificiu ale eroilor de la Moisei, mormintele partizanilor executați la
Sighet, zecile de mii de deportați în lagărele hortyste și hitleriste.
„Frontiera trasată a fost pe cât de nedreaptă, tot pe atât de absurdă din punct
de vedere al vieții economice, tăind legături rutiere și feroviare”, notează
autorul. Este citat ziarul „Frontul Maramureșului”, care scria: „Sufletul
românesc sângerează profund și drama românismului este adâncă. Regiuni
românești prin toată ființa lor, prin populație și cultură au fost desprinse
din trupul nației și al pământului românesc.”
Oamenii de cultură ai acelei vremi notează cum prin
teroare ocupanții au forțat populația românească să părăsească Maramureșul și
mai ales pe intelectualii români. Este amintit profesorul Francisc Nistor, fost
director al Muzeului Maramureșului, care a fost anchetat de autoritățile
maghiare, a îndurat multe privațiuni și persecuții pentru că s-a declarat
român. Au fost și ziariști curajoși, care au relatat episoade triste din acea
perioadă. Am reținut numele celor care au luptat pentru cauza națională:
Gheorghe Dăncuș, Artur Anderco, Ion Bilțiu Dăncuș, Gheorghe Bilașcu, Ilie
Lazăr, Filipașcu de Dolha și Petrova, Gheorghe Turda de Săpânța. Și alți, și
alți preoți și învățători.
Dârzenia și consecvența luptei pentru libertate au
fost duse de către toți maramureșenii, atât acasă, cât și pe alte fronturi.
Apoi, autorul scrie despre holocaustul și tragedia evreilor maramureșeni. Un
capitol aparte se referă la eliberarea Maramureșului și Ardealului de Nord.
Autorul ne aduce aminte cum era să ajungă Maramureșul republică sovietică.
Trupele sovietice intră în zonă, are loc înscenarea de la Mukacevo, apoi
înfruntarea de la Podul Vadului, când au coborât de pe văile Maramureșului
Istoric zeci de mii de oameni conduși de învățători și preoți. Legendară este
figura primarului Ștrifunda, care și-a adus borșenii înarmați. Avocatul
Odoviciuc a dorit ca tot Maramureșul să fie alipit URSS. Până la urmă, a fost
alungat de la cârmuirea Sighetului și am rămas cum suntem astăzi.
Cartea istoricului Gheorghe Todincă este un document
prețios, scrisă cu rigoarea specialistului care respectă adevărul vremurilor
cercetate. Tabloul de pe copertă „Am fo ș-oi si” este lucrarea pictorului
maramureșean Traian Bilțiu Dăncuș, distinsă cu Premiul Național pe anul 1940,
simbolizând tocmai dârzenia oamenilor de pe aceste locuri. Autorul ne spune în
final: „cine are ochi să vadă, cine are minte să înțeleagă. Istoria este
teribilă și pentru că se hrănește cu destine. Inclusiv cu ale noastre.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu