M-am gândit să mă invit (cu mine) la o cafea... Să las restul lumii rele deoparte, să ne uităm la norii cu ploile-n priviri, la zambilele-ntrupării și cu sufletul plin de ștersături să ne poticnim când sub tălpi se odihnește pământul, tocmai (și) exact când pleacă macii în pelerinaj... pe sângele crivățului. Vântul de la ora stingerii să stea o țâră pe brânci să pot rezolva și eu... problemele cu mine... Cu lacrimi atârnate de obraz, lungi ca dorul nopții, încep spovedania, dar... sunt zguduit de mine... -Fii bine, bărbat, bă! Lasă smiorcăiala că mai ai un pic de dus crucea!... Și tot așa... amândoi la tacla, am început să facem dedicații din călimara vieții. Păi... dacă nimeni NU mă înțelege, cum să mă înțeleagă și ăsta?! Ies oameni la cules zăpadă pe câmpul cu dragoste, iar eu... încă îmi fac meseria de cetățean, îi spun, dar el, adică eu... nimic... și cafeaua se răcește... Cățeaua de inimă latră la luna cu cornu-n norul mare, iar în cetatea viselor o frunză plină de zâmbet, în pagina minții, alunecă pe lacrima ploii. Potecile se pregăesc de bal și eu cu mine nu mă mai înțeleg... Încerc să-mi șterg lacrima din ceas în cântul ciocârliei din miercurea verii, pe când dropiile stepelor tăcute (în turme) urcă gândurile pe fruntea norilor înțelepțiți și în întunericul de argint când șoimii aduc zvonuri adânci pe iertare unui nor somnambul, încă visez. Visez gratis mereu.... -Bă, io mă duc acasă, îmi spun! La salcâmul aplecat din Sudos, să-mi văd apoi dudul care a asistat la nașterea mea și să mai sporovăiesc cu câinele Ursei. Pa!
Puiu RĂDUCAN
13102022 – B. Olănești
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu