Noțiunea desuveranizării este antonimul celei de suveranitate a statului ilustrată și garantată de independența legii sale supreme denumită Constituție. Atunci când Constituția, legea supremă într-un stat, este afectată în favoarea exercițiului uneia dintre cele trei puteri ale statului ori a unei voințe suprastatale, se vorbește despre deficitul de suveranitate sau, de-a dreptul, despre desuveranizarea statului în raport cu imperativul autonomiei necondiționate a legii sale supreme, Constituția.
Trebuie precizat că fenomenul ca atare al
desuveranizării îmbracă formă evenimențială și deopotrivă procesual-istorică.
Desuveranizarea poate surveni în urma unui eveniment precum ar fi o cucerire
urmată de un act de ocupație și deci de suprimare a atribuțiilor suverane ale
statului, ori o lovitură de stat, ori o cedare neforțată a suveranității,
precum spun specialiștii în drept că s-a întâmplat în cazul pe care îl
discutăm. Istoricește, identificăm perioade în care statele își pierd
suveranitatea pentru a o redobândi în momente prielnice etc.
Fenomenul desuveranizării are, așadar, o desfășurare
seculară, cu fluxuri și refluxuri, cu înaintări și întoarceri. Statele mici
s-au confruntat cu acest fenomen în toate epocile, iar unele perioade au
consemnat completa desuveranizare a statului, precum s-a întâmplat cu
formațiunile statale voivodale odată cu intrarea în secolul fanariot. Vreme de
peste 100 de ani, formula statelor voevodale a fost anihilată, acestea fiind
înlocuite printr-un tip de statalitate fără suveranitate, cu conducători
complet aserviți Porții Otomane, jocului de interese ale marilor imperii și
venalității păturii superpuse fanariote.
Statul fără suveranitate este, deci, un stat aservit
și „elita” care l-a acaparat, folosindu-se de pârghii de susținere externe,
este obedientă, străină sau înstrăinată de poporul peste care superfetează
sufocându-l și parazitându-l.
În regiune, statul ungar medieval a fost deposedat
de suveranitate după Mohacs (1526) spre a-și redobândi autonomia după Pacea de la
Karlowitz (1699). Vreme de aproape 200 de ani Ungaria n-a existat ca stat pe
harta Europei, ceea ce, evident, n-a eclipsat prezența ungurilor ca popor în
Europa Centrală ci doar a manifestării lor ca stat suveran.
Revenind la spațiul românesc al veacului maximei
desuveranizări fanariote, vom sesiza că nici chiar pe durata acelui secol
nefericit n-au lipsit reacțiile restauratoare, precum au fost cele ale lui Ioan
Mavrocordat în Țara Românească și Grigore Ghica al III-lea în Moldova, ale mitropolitului Veniamin
Costache, e adevărat, fără de nici un rezultat.
Cu o precizare esențială, protestul lor este o
pagină din istoria demnității românești consemnată ca atare de istoriografie,
încât reacțiile unor cercuri intelectuale și politice de la București împotriva
pachetului legislativ, care, dacă va fi promulgat, va consacra formula
desuveranizată a statului român, nu sunt lipsite de importanță. Ba dimpotrivă,
asemenea reacții sunt expresia aceleiași pagini de atestare a demnității în
fața tăvălugului unei istorii potrivnice. Dacă am admite că asemenea reacții
sunt lipsite de importanță ar trebui să conchidem că nici martirii n-ar fi
trebuit să reacționeze în fața apostaziei pentru că reacțiile lor n-au putut și
n-ar fi putut răsturna ordinea lumească.
Riposta martirilor are însă sens și valoare întru
atestarea ordinii cerești și deci a șansei de păstrare în inima omenirii a
marelui dar dumnezeiesc al Întrupării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. La o
scară mai coborâtă, demnitatea reacției în fața absurdului istoric al
desuveranizării statelor are același înțeles ca orice atitudine de apărare a
rânduielilor așezate de Dumnezeu dat fiind că Dumnezeu a creat persoanele și
neamurile să fie libere, neatârnate. Riposta împotriva fenomenului
desuveranizării are deci, implicit, un sens duhovnicesc, altfel pagina de
istorie include în cartea popoarelor dovada consimțirii la planul diabolic al
renunțării la libertate.
Într-un plan mai înalt trebuie să observăm că
asemenea reacții binecuvântate sunt expresia de sus a celuilalt sens al
demnității și libertății colective, cel al suveranității popoarelor, pe care se
reazemă statele suverane. Aceasta îmbracă forme distincte, în frunte cu
suveranitatea raportării la Dumnezeu. De la nașterea sa ca popor creștin,
poporul român nu și-a cedat suveranitatea credinței ortodoxe, ci a apărat-o cu
prețul miilor de martiri, a milioanelor de eroi și sfinți necunoscuți.
Încercările istorice au fost multiple și sfinții
Ardealului, ca să luăm exemplul cel mai relevant, sunt dovada înaltei
semnificații a acestei riposte care a păstrat ființa neamului românesc și
ortodoxia acestuia într-o provincie supusă unui îndelung proces de suprimare a
ființei sale etno-politice. „Multe au fost nelegiuirile puterii imperiale de la
Viena asupra Bisericii ardelene și inclusiv a slujitorilor și credincioșilor
ei, dar și mulți au fost vajnicii luptători pentru apărarea credinței ortodoxe
împotriva silniciilor stăpânilor Ardealului din veacul al XVIII-lea, pe numele
lor [din Sinaxar]: Oprea Miclăuș, țăran din Săliște-Sibiu, care a îndurat
moarte pentru dreapta credință, ieromonahii Visarion din Sarai și Sofronie de
la Cioara, de lângă Orăștie, preoții Moise Măcinic din Sibiel și Ioan din
Galeș, prăznuiți în fiecare an, chiar azi, la 21 octombrie, ierarhii Ilie
Iorest și Sava Brancovici, prăznuiți la 24 aprilie, și mulți, mulți alți
bărbați, femei și copii”[1].
Să nu uităm că deși majoritari, „românii ortodocși
de aici nu aveau nici un drept sau privilegiu, iar credința ortodoxă nu era
receptă”[2]. Mișcarea călugărului Visarion a fost pentru românii din Banat și
Transilvania expresia aceleiași reacții în care citim forța suveranității
popoarelor și, precum spune istoricul Ioan Lupaș, aceste reacții au consemnat
„biruința satului asupra împăratului” [3].
De trei decenii consemnăm, în feluritele ei
înfățișări, reacția împotriva noului ciclu istoric al desuveranizării
progresive a României. Cea mai completă formă a acestei reacții este aceea a
păstorilor Bisericii ortodoxe, în frunte cu ÎPS Teodosie și cu minunata reacție
a Patriarhului României, adresându-se românilor ortodocși în Catedrala
patriarhală, gest suprem care a pus stavilă primejdioasei ascensiuni a duhului
urâciunii și al trufiei puterii din lume care îndrăznea, în nebunia ei, să
ceară îngenunchierea Bisericii lui Hristos, ca atunci în pustia Carantaniei,
când același duh i-a cerut lui Iisus Domnul să i se supună lui.
La ceasul anume fixat prin taina cea de sus, la
pelerinajul ostracizat, de Sf. Dimitrie Basarabov, în 2020, Patriarhul a
preschimbat vocea Bisericii lui Iisus în tunet de mare avertisment spre oamenii
stârniți de duhul potrivniciei apostatice spunând: „Dumnezeu nu se lasă
batjocorit!”.
Reacția arhipăstorului Dobrogei de Sf. Apostol
Andrei, permanentizată pe toată durata cumplitei răscoliri a duhului marii
apostazii, este un fenomen unic la scara întregii geografii creștine europene.
Nicăieri, nici în Grecia, nici în Rusia Ortodoxă nu
găsim așa ceva. Cu ocazia pelerinajului interzis de guvern la Biserica din
Peșterea Sf Apostol Andrei vocea sa a tunat: „Ce veți face? Ne veți bate, ne
veți amenda, aresta și executa pe toți cei care vom merge să ne rugăm la
Mănăstirea Peștera Sfântului Andrei, în ziua prăznuirii sale?!? Veți asmuți
justiția și forțele de ordine împotriva propriilor frați și surori pentru a vă
atinge scopurile fixate? Nu subestimați dorința oamenilor de a striga din nou
la Constanța și în alte părți ale țării «Cu noi este Dumnezeu», pentru a se
putea ruga și trăi liber, fără o nouă dictatură”[4].
Suveranitatea credinței a fost apărată în formulă
unică și suprem biruitoare în România statului acomodat cu ideea
desuveranizării sale. Iar poporul român și-a arătat suveranitatea și anul
acesta, la pelerinajul de Sfânta Parascheva organizat ireproșabil de IPS Teofan
al Moldovei și Bucovinei, unde au participat peste un sfert de milion de
români, ca reacție pașnică, tăcută, fermă și de credință la opreliștile
covidiste din anii precedenți.
Există și alte exprimări istorice ale exercițiului
suveranității (neatârnării) popoarelor în fața opresorilor. Reacția suveranistă
a popoarelor a îmbrăcat și forma unei doctrine mai puternică decât toată
puterea corporațiilor mondiale, „doctrina suveranității alimentare”. Aceasta a
devenit fundația unei organizații mondiale a țărănimii planetare, Via Campesina
(Calea Țărănească), care numără 80.000.000 de membri, la care au aderat circa
124 de state.
Este riposta gospodăriei țărănești și expresia
puterii sale de a străpunge înfricoșătoarea organizație corporatistă mondială
și de a riposta față de viclenia doctrinei opuse, aceea a securității
alimentare, folosită de marile corporații agrare pentru a-și justifica
expansionarismul distructiv planetar.
Reacția elitei intelectuale de la București
împotriva pachetului legislativ în chestiunea justiției și a
constituționalității statului român este importantă în cel puțin trei sensuri:
a) este un atestat al demnității;
b) este un exercițiu de luciditate, de apărare a
aparatului gândirii spre triumful îndreptătoarei cunoașteri;
c) este adeverirea că pustiul nu poate îneca vocea
care strigă în pustiu, astfel că cele două – stihia pustiirii și vocea rațiunii
– se înfruntă azi, mâine și cât va dura trecerea prin pustiu, adică tot veacul.
Autor:
Prof. univ. dr. Ilie Bădescu, Membru corespondent al Academiei Române
Sursa.
art-emis.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu