Cândva (asta se întâmpla pe 12 septembrie 2012) am scris articolul Fantasticul și obsesia irealului, în care făceam următoarele afirmații despre romantism: „Din capul locului trebuie să spunem că marii maeştri ai producţiilor artistice ce cultivă fantasticul sunt romanticii. Afirmaţia devine neîndoielnică doar dacă se au în vedere următoarele trei elemente complementare:
1)Preocupările
de acest gen nu-i caracterizează doar pe romantici, căci creatori precum Dante,
Rabelais, Shakespeare, Hieronymus Bosch sau Albrecht Dürer şi-au demonstrat din
plin enormele lor disponibilităţi înspre cultivarea magistrală a fabulosului,
miraculosului şi fantasticului cu mult înainte de afirmarea romantismului. Tot
astfel, gustul pentru ireal n-a încetat odată cu dispariţia romantismului,
probă în acest sens fiind proza fantastică de largă circulaţie internaţională a
lui Jorge Luis Borges şi Mircea Eliade;
2)Producţiile
romantice s-au realizat în cadrul unui program (curent) unitar, care – rulând
copios pe cele două coordonate principale: pasiunea şi fantezia – a încurajat
cultivarea fantasticului, colosalului şi dizgraţiosului, a protestului,
misterului, aventurii şi antiteticului;
3)Romanticii
de pretutindeni (Walter Scott, Byron, Shelley, Hoffmann, Edgar Allan Poe,
Victor Hugo, Puşkin, Lermontov, Eminescu) au dat maximum de strălucire
literaturilor lor naţionale, prin nobleţea ideilor promovate şi prin farmecul
fără egal al verbului utilizat drept vehicul pentru concepţia lor artistică”.
În ceea
ce privește romantismul englez, ne informează Margareta Dolinescu în Istoria literaturii universale, vol II
(Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973), celebra triadă
Byron-Shelley-Keats (a doua generație de romantici) a fost precedată de lakiști
sau „poeții lacurilor”, asta deoarece „au trăit un timp în regiunea lacurilor
din nord-vestul Angliei”. Lakiștii (William Wordsworth, Samuel Taylor
Coleridge, Robert Southey) „s-au afirmat în literatură după izbucnirea
revoluției franceze, pe care în tinerețe au salutat-o cu entuziasm, pentru
idealurile ei de justiție socială” (M. Dolinescu), pentru ca pe măsură ce
înaintau în vârstă „să se situeze pe poziții tot mai conservatoare”, lucru pe
care curajosul Shelley nu ezită să i-l reproșeze primului în scurta poezie Lui Wordsworth din anul 1816 („Cântai
pe-atunci, în demnă sărăcie, /Despre-adevăr și libertate. Iată, /Trădându-le,
îmi lași mâhnirea vie /C-ai încetat să fii ce-ai fost odată.”), chiar dacă
acesta era un nume consacrat încă din 1798, an în care, în colaborare cu
Coleridge, publică volumul Balade lirice
(lui îi aparțin 19 din cele 23 de balade ale culegerii).
Cine a
fost Shelley și care-i sunt înfăptuirile în scurta, dar remarcabila sa viață
(se naște pe 4 august 1792 „într-o familie de nobili rurali din comitatul
Sussex”, moare pe data de 8 iulie 1822, „când o furtună îi răstoarnă firava
ambarcațiune în golful Spezzia”), ne spune Petre Solomon în Cuvânt înainte la opusculul Poeme (Editura Tineretului, 1957,
colecția Cele mai frumoase poezii),
prefațatorul-traducător înștiințându-i pe cititori ba că ultimii patru ani de
viață, petrecuți de poet în Italia, „au
fost rodnici pentru opera lui poetică”, ba că acesta „își depășește
contemporanii, anticipând profetic și vestind viitorul”, ba că „spre deosebire
de Byron, care neagă, fără să afirme ceva, Shelley este un poet-profet,
însuflețit de un ideal puternic, deși nebulos uneori”, ba că „vocea lui e
lipsită uneori de bărbăție, după cum și anumite idei ale sale pot părea naive,
lipsite de maturitate”, neîmplinire explicabilă și justificabilă prin scurtimea
vieții poetului.
În
paranteză fie spus, cu câteva fericite excepții (Walter Scott, Heinrich Heine,
Nikolaus Lenau, Adam Mickiewicz, Alphonse de Lamartine, Victor Hugo, Alessandro
Manzoni), cam toți marii poeți romantici au murit la 40 de ani sau sub această
vârstă: Byron la 36 de ani, Shelley la 29, John Keats la 26, Edgar Allan Poe la
40, Eminescu la 39, Pușkin la 38, Lermontov la 27, Giacomo Leopardi la 39,
Sándor Petöfi la 26, Hristo Botev la 28 de ani.
Vasăzică,
născut într-o familie de nobili rurali, care „îi pregătise toate condițiile
unui «viitor de aur»: un nume respectat, un titlu de noblețe și mai cu seamă o
avere frumoasă” (P. Solomon), Shelley se dovedește un răzvrătit încă din
perioada adolescenței, refuzând să devină „un gentilom respectabil”: eliminat
din Universitatea Oxford pentru broșurica antireligioasă Necesitatea ateismului, tipărită pe cont propriu, „tânărul student
s-a văzut azvârlit la marginea societății, pe care cutezase s-o înfrunte” (P.
Solomon).
Însă,
deși lipsit de mijloace materiale (nu și de cele moral-spirituale), el nu se dă
bătut, ci – de unul singur – pornește „un război necruțător cu lumea din jurul
său”. Pentru început, pătruns de ideile iluminismului, propagate în Anglia
îndeosebi de filosoful William Godwin, el arde de nerăbdare să le pună în
practică. Dar nu mai înainte de-a azvârli „o nouă sfidare familiei” prin căsătoria
cu Harriet Westbrook, fata unui cârciumar din Londra. Apoi, la începutul anului
1812 pleacă în Irlanda, țară transformată într-o sărmană colonie engleză, se
stabilește la Dublin și, vreme de câteva săptămâni, desfășoară „o intensă
activitate propagandistică în sprijinul mișcării de eliberare a poporului
irlandez” (P. Solomon).
După
revenirea în Anglia, poetul îl cunoaște pe W. Godwin, cu care coresponda de
ceva timp și care-l decepționează cu excesiva sa prudență de vârstnic. Pe urmă,
în casa acestuia o cunoaște pe Mary, fiica-i din prima căsătorie cu luptătoarea
feministă Mary Wollstonecraft, și dragostea ce ia naștere între ei, îl
determină pe Shelley să se despartă de Harriet, cu care de altminteri nu se
înțelegea de mai multă vreme.
Dar cu
toate că poetul a avut întotdeauna față de prima soție o comportare sinceră și
corectă, noua stare de lucruri, serios înrăutățită de sinuciderea Harretei în
anul 1816, i-a îndemnat pe dușmanii săi nu numai să-l calomnieze, ci chiar să
deschidă un proces, prin care să-l discrediteze în fața opinei publice și „să-l
lipsească de dreptul de a-și crește copiii din prima căsătorie” (P. Solomon).
Întrucât
Byron, pe care Percy și Mary îl cunoscuseră la Geneva în 1818, fusese nevoit să
se expatrieze în urma unui scandal asemănător, Shelley îi urmează exemplul și –
ne spune prefațatorul - „în primăvara anului 1818, părăsește pentru totdeauna
Anglia”, stabilindu-se până la moarte în Italia, „paradisul exilaților” cum o
dezmiardă el într-un poem.
Cât
despre trăsăturile specifice acestui incontestabil geniu, iată cât de concis și
elegant ni le înfățișează Petre Solomon: „Pasiunea pentru libertate, pentru
frumusețe și pentru dragoste trece ca un fir roșu prin biografia și prin opera
poetului”.
Revenind
după acest expozeu la opusculul Poeme,
mărturisesc că, de când soarta mi l-a dăruit și l-am citit de mai multe ori,
toate producțiile poetice ale acestui foarte inspirat luptător mi-au plăcut. Dar
în mod deosebit m-au încântat, chiar m-au marcat până la memorarea lor, două
dintre ele: E veșnică pe lume doar
schimbarea (poem așezat în fruntea opusculului) și Ciocârliei (Odă unei
ciocârlii în alte traduceri), despre care Margareta Dolinescu susține că
reprezintă un simbol poetic: „pasărea, stăpână pe imensitatea azurului, este
întruchiparea unui spirit care cântă fericirile profunde ale vieții la care a
ajuns descifrând «secretul adevărului» și tocmai în aceasta stă splendoarea
cântului ei”. Da, căci „Forma supremă de poezie va fi deci cântul, țâșnit din
intuiția adevărului”! Și când te gândești că această bijuterie lirică a fost
concepută la doar 28 de ani...
Ambele
poeme merită să fie citate în întregime pentru desfătarea sufletelor cu
farmecul, profunzimea și inegalabila lor fluență. Dar articolul de față își
propune o rezonabilă aplecare asupra liricii lui Shelley, nicidecum o analiză
în detaliu a întregii sale opere, care, pe lângă poezie, mai cuprinde tragedia Cenci, inspirată din atmosfera încărcată
de pasiunea Renașterii italiene (cu eroi scelerați sau sublimi), precum și
marele poem dramatic Prometeu descătușat
(1818-1819), cu iremediabilul conflict dintre urgisit și tiran.
Ăsta-i motivul
pentru care mă voi limita la ultima strofă a primului poem (celelalte două nu
sunt cu nimic mai prejos): „Oricâtă bucurie sau dureri /Ne-așteaptă, - fără
capăt e cărarea. /Și mâine pentru om nu-i ce-a fost ieri. /E veșnică pe lume
doar schimbarea”.
Iar din
cele 21 de strofe ale Ciocârliei, voi
reda doar două, luate nu chiar la întâmplare: „Duh sau zburătoare, /Gândul ți-l
arată! /Nu știu vreo cântare /Mai divin cântată - /Cum n-au fost iubirea, vinul
– niciodată!”; „Chiar în somn, sau trează, /Despre moarte știi /Ce nici nu
visează /Omul. Din tării /Cu șuvoi de triluri, de aceea vii”.
Concepția
literară a lui Shelley, ne spune Romul Munteanu în Literatura universală (manual pentru anii III-IV uman, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1976), „se definește în Apărarea poeziei, unde, în maniera
specifică romanticilor cu privirile îndreptate spre viitor, vede în poet un
adevărat profet, vestitor de mari prefaceri, făuritor de legi și idealuri sociale
și naționale”.
În
final, iată câteva elocvente ilustrări despre pasiunea lui Shelley pentru
libertate, dragoste și frumusețe, care
caracterizează atât poezia sa de mici dimensiuni (Cântec pentru fiii Angliei, Libertate,
Amor aeternus, Stihuri scrise în deznădejde, lângă Neapole etc.), cât și poemele
alegorice de mari proporții (Mascarada
anarhiei, Crăiasa Mab):
a)În Cântec pentru fiii Angliei, de pildă,
tonalitatea libertară este generată de versul „scurt, sacadat, asemenea unui
dialog direct al poetului cu muncitorimea oprimată” (R. Munteanu) („Voi,
englezi, de ce arați /Pentru domnii îmbjuibați? /De ce țeseți cu migală /Despotului
strai de gală?”), în amplul poem Mascarada
anarhiei este dezvăluită mulțimii asuprite „eficacitatea forței sale” (R.
Munteanu), îndeosebi prin repetarea la sfârșit a strofei de la mijlocul
poemului („Vă treziți ca niște lei, /De ne-nfrânt veți fi, ca ei. /Sfărâmați
cătușa grea /Ce în somn vă-nțepenea -/Sunteți mulți – ei sunt câțiva!”), iar
finalul micului poem Libertate constituie
o inspirată viziune filosofică („Tiranii și sclavii par umbre în ceață /Când
crește în zare a ta dimineață.”);
b)Pasiunea
poetului pentru dragoste se învederează atâta în scurta și densa poezie Amor aeternus („Averea și puterea se
topesc /În valurile vieții schimbătoare, - /Odată și odată se sfârșesc. /Doar
dragostea, doar ea-i nemuritoare /Și-ntrece-orice tezaur omenesc /Din câte-au
fost sau vor mai fi sub soare.”), cât și în jucăușa delicatețe a versurilor din
Filozofia dragostei (Nu-i nimic
stingher în Fire, /Toate tind să se îmbine /Într-o tainică iubire - /De ce nu
și eu cu tine?”);
c)Nestăvilita
pasiune a poetului pentru frumusețe ne este copios comunicată de ciclul Lauda frumuseții intelectuale („Unde
te-ai dus, o, duh al Frumuseții, /Care cu mândrele-ți culori sfințești /Oricare
gând și chipuri omenești?”), de cel intitulat Mont Blanc – Versuri scrise în valea Chamonix („Tu vale-a Arvei –
neagră și adâncă - /Hău cu atâtea glasuri și culori, /Deasupra ta, ca umbrele,
trec nori. /Iar razele-ți vădesc pereți de stâncă.”) și, desigur, de Stihuri scrise în deznădejde, lângă Neapole
(„Senin e cerul; și e cald, - /Dansează valurile-n soare, /Munți albi
și-ostroave de smarald /Se-ncing în purpuri sclipitoare”).
Incluzând,
printre altele (opusculul cuprinde 29 de poeme), elogiul adus de Shelley
lordului George Gordon Byron în Lui Byron
(„De nu te-aș prețui îndeajuns, /Mi-ar stinge pizma orice desfătare...”) și
captivanta prezentare a timpului din lapidarul poem Timpul („O, Marea-a Timpului, a cărei sare /E zațul lacrimilor
omenești!”), opusculul se încheie cu încifratul Epitaf („Sunt doi prieteni de nedespărțit, /Tot împreună au lunecat
și-n moarte. /O inimă-au avut cât au trăit. /Rămână tot astfel și mai
departe.”), probabil o invitație la omeneasca dragoste jertfă, mai sigur un
emoționant îndemn adresat tuturor semenilor de-a nu trăda idealurile umane în
general, pe cele poetice în special, așa cum au procedat mulți dintre
contemporanii lui.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
30 oct. 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu