Pasărea din ploaie

Când afară plouă mărunt și trist, stau la fereastra inimii cu  gândul pe pervaz și colind prin emoții ascultând pasărea cerului.

De la ea, de la pasărea ce-mi doinește în ploaia necontenită pe creanga cireșului am învățat cântul.

Tot de la ea, când a zburat prin altă ploaie, pe-o altă creangă, am învățat zborul.

Cuprinsă de gerul răului, pasărea cerului m-a învățat ce este tăcerea.

Când a fost lovită c-o piatră, tot de la ea, am învățat ce este durerea.

M-a învățat pasărea și ce este căderea.

Când o gloată de tăceri se lua la trântă cu ziua de mâine închideam fereastra.

Aceeași pasăre mă tot duce-n sfânta copilărie să-mi văd Dudul, salcâmul aplecat din poiana de basm a Sudosului, dar și să-mi revăd prietenul drag de-atunci, câinele Ursei.

Tu, salcâmule aplecat și fugit în flăcări neroade, nu știi că bucuria doare? Mă doare bucuria din mintea copilului de-acum... peste 70 de ani. Plânge cuiul din mâna răstignită, nopțile nu îmi mai sunt la începuturi și oftează adânc.

Mă doare rău... ceva...

Mă doare crunt... ceva...

Mă doare sălbatic... ceva...

Păstrată-n dud, în salcâmul aplecat din Sudos și-n imaginea cu lacrimi multe a lui Ursei, pasărea copilăriei cântă, zboară, cade, se ridică și iar cântă... cântă... cântăă...

Cu Emil și Nicolae o ascultăm smeriți ca pe-o slijbă.

Emil NU mai este.

Ne-a lăsat...

Deocheat de zorii revărsați, în ascultatul plânsetului, cerul proptit în spatele zării alături pe  icoane bătrâne dirijează angelic un cântec bătrân.

Pasărea cântă, cântă, cântă...

Ca și mine, copilul ei.

 

Puiu RADUCAN

21102022-B. Olănești