Școala ideală

 Consider că trebuie și, în linii mari, este îndreptățit să ne gândim la școala ideală (în sensul necontenitei ei îmbunătățiri pe linia infrastructurii și, mai ales, a producției instructivo-educațională) de-abia atunci când procesul național de învățământ la toate nivelurile (preșcolar, primar, gimnazial, liceal, universitar, postuniversitar) a devenit cu adevărat normal, adică așa cum a demarat prin Legea Instrucțiunii Publice în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, cum s-a desfășurat la începutul secolului 20, când la timona învățământului românesc a ajuns inegalabilul Spiru Haret (la sfârșitul celor trei mandate ale ministrului S. Haret, ne înștiințează Nicolae Iorga, numărul știutorilor de carte s-a dublat!), cum s-a ridicat la cote nepereche în perioada interbelică (anul 1938 continuă să rămână apogeul nivelului de trai pe aceste meleaguri) și cum – dincolo de derapajele ideologice și sterilizarea intelectuală – s-a desfășurat întregul învățământ bolșevic (perioada 1945-1989).

            Căci este știut că un popor rulează spre prosperitatea reală și generală (accentuez: prosperitatea reală, nicidecum cea contrafăcută din statisticile oficiale, chestiune deja banalizată în România postdecembristă), doar dacă avansează, sub o conducere înțeleaptă, pe liniile ferme ale educație temeinice și ale credinței puternice, proces economico-social care se alimentează în primul rând din materia cenușie a nației și abia pe urmă din resursele naturale ale țării (vezi, de pildă, Belgia și Ungaria, state europene mai mici și mult mai sărace în rezerve naturale ca România, dar care asigură cetățenilor lor un nivel de trai cu mult peste cel al grosului românilor).

            Din păcate, ambele linii de rulare ale României postdecembriste spre prosperitatea reală și generalizată au fost atât de grav avariate de haoticele reforme ale impostorilor și necușerilor, încât astăzi s-a ajuns ca peste 60% dintre absolvenții de licee și facultăți (în principal private) să fie desăvârșiți analfabeți funcțional, ca circa șase milioane de români să se expatrieze ( procesul continuă în pas alergător) și ca cei mai valoroși absolvenți ai universităților noastre de stat să plece nestingheriți de pe aceste meleaguri, pentru a-i îmbogăți și mai mult pe cei putrezi de bogați, iar țara în care s-au născut și s-au format să meargă din rău în mai rău.

            Cauzele acestei stări anormale de lucruri sunt carențele de fond ale celor trei entități referențiale, care – prin strânsa lor interdependență – formează sistemul tridimensional al anevoiosului proces educațional: elevi/studenți, corpul educatorilor și infrastructura școlară (instituțiile de învățământ, manualele, anexele didactice – laboratoare, ateliere, hărți, planșe etc.).

            Toate cele trei componente/coordonate ale sistemului instructiv-educațional își au rostul lor întru îmbunătățirea condițiilor economico-sociale și moral-sociale ale comunității din care fac parte, însă primele (cursanții și corpul dascălilor) sunt esențiale în comparație cu infrastructura școlară (burse, ajutoare sociale, microbuze pentru elevi, cornul și laptele, săli de clasă, laboratoare și toalete decente etc.): elevii să fie mereu respectuoși cu vârstnicii și dornici să acumuleze cât mai multe cunoștințe, iar dascălii să-și demonstreze vocația întru pregătirea pentru viață a tuturor copiilor și tinerilor, care le sunt dați de părinți/societate pe mâinile lor magice.

            Pentru că oamenii, îndeosebi în aceste vremuri eminamente materialisto-tâlhărești („Dai un ban dar stai în față”, „Cine muncește, n-are timp să facă bani” etc.) se împart în două mari și distincte categorii: oameni care vor să aibă (afaceriști, cămătari, speculanți, ciocoi, descurcăreți) și oameni care vor să știe (ultimii mohicani ai unei lumi în evident și catastrofal declin în ceea ce privește esența ei moral-spirituală). Cum „familia” celor care vor cu tot dinadinsul și prin toate mijloacele să aibă s-a tot mărit la noi timp de peste trei decenii, în dauna celor puțini care vor să știe, cu nenumăratele dezastre aferente din toate compartimentele de activitate, eu cred că ar cam fi cazul să se încline balanța politică înspre însetații de cunoștințe, adevăr și omenie...

            Ei bine, după rezolvarea acestor chestiuni fundamentale pentru școală și educație, inclusiv cu ajutorul cultelor religioase, românii zilelor noastre vor putea (au tot dreptul și libertatea în acest sens) să-și închipuie cam cum se va prezenta școala ideală sau post-normală: cu dascăli tot unul și unul, cu elevi/studenți ce constituie o nespusă mîndrie și bucurie pentru părinți, profesori și membrii comunității din care ei fac parte, cu suficienți psihologi angrenați în vastul și dificilul proces de descoperire a talentelor și de îndrumare profesională a tuturor școlarizaților; totodată, fără programă obligatorie, impusă de politrucii centrali (educatorul să poată decide strategia educațională, deoarece el cunoaște cel mai bine elevii din clasele unde predă), în prima fază a acestei reforme esențiale cu uniforma (re)devenită obligatorie și fără telefoane mobile în incinta școlii, apoi (în faza digitalizării învățământului, însă numai după un substanțial salt al nivelului general de trai și, desigur, după electrificarea tuturor localităților românești) cu tot mai dese întâlniri de suflet între educatori și cursanți, fiindcă uriașa bogăție a valorilor spirituale nu poate fi comunicată în întregime discipolilor de către educatori decât prin strânsele lor legături față în față, adică prin ceea ce se cheamă rodnica și miraculoasa interinfluență energetică.

 

            Sighetu Marmației,                                                                George  PETROVAI