Profesorul de limba română Nicolae Dumitru ”revarsă” cu emoție amintirile Domniei sale, ce seamănă din acest punct de vedere cu amintirile marelui povestitor Ion Creangă, numai că aici este vorba de satul natal, Lăpușul Românesc. Plăcerea cu care lecturezi și citești cartea este dată de meșteșugul cu care autorul narează. Înșiruirea de povestiri te țin cu mintea și inima trează iar utilizarea arhaismelor și regionalismelor dau un farmec aparte prozei. Cartea, consider că este un omagiu adus Țării Lăpușului și acestor oamenii cu totul și totul speciali numiți lăpușeni, fiindcă deși autorul a fost în America gândul tot acasă l-a adus, la ulița plină de colb a copilăriei, la casa cu prispă, la nunțile tradiționale și sărbătorile respectate cu sfințenie de fiecare sătean, indiferent de statut ori vârstă.
Satul pentru Nicolae Dumitru are un farmec aparte, este
unic și de neînlocuit. Putem vorbi de satul primordial, unde cârciuma este
centrul universului rural, iar țăranii mai răsăriți sau cu Dumnezeu în inimă, modele
demne. Peste aceste personaje ale lui Nicolae Dumitru au trecut multe numai
dacă ne gândim la cele două războaie mondiale, la colectivizare, la sărăcia
care era la toată casa, dar ei, lăpușenii lui Nicolae Dumitru nu s-au gândit
niciodată să se strămute! Un loc mai bun dat de Dumnezeu, pentru ei, nu mai
există! Și așa este! Simplitatea cu care trăiesc, apropierea de Tatăl Ceresc și
sinceritatea în fiecare gest, îi fac să fie niște oameni pe care țara asta
poate clădi!
Volumul începe cu proza ”La fete (I) și este vorba
despre pețitul fetelor bune de măritat. Cum îl știu pe autor, are puțin umor și
sarcasm când spune: ”Aceste ființe delicate, omenește vorbind, fiziologic
povestind aveau necesități: ocazionale, temporare, cu o consacrare de durată
uneori sau deseori. Erau vitale”. Într-adevăr fetele când creșteau doreau să
fie pețite iar cele care nu erau, aveau șansa să rămâne fete bătrâne, ceea ce
era o rușine pentru familie și rudenii. Mai era un pericol, să aibă prea mulți
pețitori...Pețitul aduce și multe rele: conflict între cete, între verișori,
dușmănii între cei implicați iar ”hora duminicală” mai rezolva dintre acestea
sau adâncea cearta demnă de ”love story”...
”La fete” (II) autorul ne relatează o povestioară spusă de o
bătrânică ”simpatică”. Pe scurt, este cam așa: ”Ioana, o fătucă de 15 ani, cu
încă cinci frați, ea fiind cea mai mare” este măritată cu unul Sie (Ilisie),
fiindcă pe vremea aceea se purtau căsătoriile aranjate. Numai că în familia
acestuia exista un blestem greu și fără leac. ”Din 7 în 7 generații, unul din
familie se transformă în tricolici (strigoi), adică un fel de câine sau lup
care noaptea fugea peste șapte hotare și dimineața redevenea om”. Restul
poveștii și întâmplării de un tragism nemaiauzit v-o las pe dumneavoastră să o
cițiți.
”Descântecul” se practica și în Lăpușul Românesc iar
autorul ne propune mai multe variante, deși n-are pretenția că ar fi mai mare
specialist ca profesorii Vasile Latiș, Pamfil Bilțiu sau Ilie Bolchiș și
concluzionează: ”Nu atât finalitatea practicilor magice ale descântecului ar
trebui de apreciat cât frumusețea ritualului îndătinat, arhaicul atmosferei
create de el și-n cele din urmă varietatea gândirii umane și neapărat talentul
creator-literar”.
Originală este și ”Povestea cocoșului” sau ”Colectivă
și la noi în sat”, unde narează despre înființarea C.A.P.- ului prin anii
1960-1962 iar personaje gen Bocz, Ciuticu, Cocoșu, Hurdeanu, Năstăhanu ș.a. le
întâlnim peste tot prin anii 60.
”Cărarea” este o altă povestire originală, în care
personajele principale sunt autorul ”Niculiță” și badea Ilie care-și dorea un
radio ”Bicaz”. Sfârșitul este de-a dreptul nefast...
Alte povestiri interesante prin care te întâlnești
cu locurile copilăriei autorului Nicolae Dumitru sunt: ”Răstocitul”, ”Hăitașul”
sau ”Fântâna Titienii”.
Mi-au atras atenția și poveștile legate de școală,
de școala românească din acea perioadă, cu bune și rele: ”Inspecția la clasă”, din care citez: ”Primul contact cu
profesia de dascăl a fost amar. Încercam să imit pe unii foști profesori de
liceu. Nu reușeam, nici nu eram eu genul de om să nu-mi formez personalitatea
mea.La facultate an de an am consolidat materialul necesar devenirii mele
didactice. Cred c-am trecut peste faza de mediocritate. Am ajuns conducătorul
unității școlare respective, după 15 ani. Colegul meu, exdirectorul, mi-a devenit prieten, ca toți de-acolo de
fapt” sau ”În gazdă”, altă povestire pe acest subiect.
Despre serviciul militar ca ”terist” la Zalău
povestește cele mai importante pățanii în ”Cătănie, cătănie”: ”- Pe loc repaus,
rupeți rândurile, marș! Aceste cuvinte m-au chinuit literalmente; să spui ceva
mașinal, să saluți, mai ales prin cazarmă pe gradați cu 3 pași de defilare.
Erau colegi hâtrii care nu băteau normal pașii de defilare ci în batjocură,
salutau fără a avea bonete pe cap sau cu mâna stângă”.
Și prin ”Niagara Falls” lăsăm Lăpușul Românesc și
intrăm pe pământ american fiindcă autorul a făcut o vizită rudeniilor în
Chicago iar dacă primele capitole ne amintește de un Ion Creangă modern, acest
ultim capitol ne duce cu gândul la ”America ogarului cenușiu” de Romulus Rusan!
Felicitări domnului profesor din familia Dumitru
(Șofron a Năstăhanului, Dochia, fată de-a lui Șilipuc) din Lăpușul Românesc
pentru aceste file de jurnal și note biografice care vorbesc despre o perioadă
a României pe care cei tineri o pot afla din filme documentare sau acest gen de
cărți.
Gelu Dragoș, UZPR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu