Motto: „,Nu știu alții cum sunt,dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești,la stâlpul hornului unde lega mama o sfoară cu motocei la capăt,de crăpau mâțele jucându-se cu ei,la prichiciul vetrei cel humuit,de care mă țineam când începusem a merge copăcel,la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie! Și, Doamne, frumos era pe atunci căci și părinții, și frații, și surorile, îmi erau sănătoși, și casa ne era îndestulată, și copiii și copilele megieșilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, și toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare,de parcă era toată lumea a mea!”
(Ion Creangă - „Amintiri din copilărie”).
...Ultimele seri petrecute, în
tihnă și liniște, fără grija dimineții de mâine, în grămada de copii de-o seamă
cu mine, în jocurile noastre pe uliță, cu laițe la poartă, cu regina nopții
luminându-ne de sus, ACUM mă copleșesc aducerile aminte.
Era după Sfânta Maria și venea Ziua
Crucii, reper pentru noi, căci se apropia, cu pași repezi inevitabilul 15
septembrie, prima zi de școală. O să fie mai frumos, o să fie mai bine?!
Sărăcia ne dădea târcoale și trebuiau cumpărate uniformă, ghiozdan, rechizite
școlare și de pus merinde în fiecare zi.
Părinții se făceau „luntre și
punte” ca-n ziua festivă de 15 septembrie să fim arătoși, veseli și frumoși, ca să pășim cu dreptul în noul an
școlar!
Îmi amintesc începuturile
fiecărui an școlar cu nostalgie și regrete că timpul nu s-a oprit în loc.
Păstrez pe retina timpului amintirea Domnului director, înconjurat la masa
dascălilor de ceilalți colegi, iar pe noii veniți prezentându-i în cuvinte
calde. Așteptam, privind în dreapta și stânga, mimica fețelor lor, reacția
colegilor la pronunțarea numelui dascălului nostru, un moment-monument de
prezicere a viitorului nostru.
Serbarea de deschidere ne-a
creat emoții, atât nouă, micii învățăcei cât, deopotrivă, și părinților prezenți
în neuitata curte a școlii de la Rogoz.
Îmbujorați, cu buchete de flori
în mâini, ne-am îndreptat spre prezidiul profesoral oferindu-i Domnului
învățător câteva din buchetele noastre, celelalte revenindu-le colegilor
dumnealui.
Îndreptându-ne cu pași sfioși
spre sala de clasă parcă-l văd și acum pe Domnul învățător dirijându-ne spre
locurile noastre din sala de clasă. Era înalt și ușor de observat și de către
colegii mai scunzi, care erau plasați în primele bănci, să vadă bine la tablă.
A strigat catalogul. S-a făcut
liniște deplină în sala mare, împodobită „ca o mireasă”. Pe catedră trona o vază mare
cu gladiole multicolore. Eram printre ultimele în catalog iar când mi s-a
pronunțat numele, cu o tresărire și nod în gât, am răspuns „Prezent!”.
Ni s-a vorbit despre școală, despre
menirea ei ca hrană spirituală pentru viitor, pentru întreaga viață. Avea o
voce blândă, catifelată, care înclina mai mult spre cântec, spre mângâiere
sufletească.
Ne-a citit orarul pentru a doua
zi, după care ne-a poftit în pauză. Sportul nostru preferat pentru băieți, era fotbalul,
pe care-l practicam cu o amărâtă minge din cârpe iar fetele jucau „Mi-am
pierdut o batistuță”.
De câte ori suna clopoțelul de
intrare, cuminți făceam rândul, ne așezam în bancă și buchiseam din Abecedar
până la sosirea dragului nostru învățător.
Când mai făceam câte o trăznaie
ne făcea observație molcom, rareori ne prindea de urechi. Avea și dumnealui
copii și ne trata ca proprii-i copii.
Cea mai plăcută activitate
școlară era după sport, ora de muzică, unde Domnul ne învăța cântece
patriotice, pe care le cânt în amintire, cu respect și dragă aducere de-aminte:
„Bardul de la Mircești”, Pe-al nostru steag...”, „Treceți batalioane...”, „Românașul”, cât și cântece care proslăveau
natura: „Ca o zi de primăvară”,
„Cucule, pasăre sură”, „Somnoroase
păsărele”, etc.
De fiecare dată regretam că ora
se termina, că timpul zbura atât de repede!
Încet, încet, vremea își urma
tăcută cursul și cu fiecare săptămână trecută deveneam, sub bagheta Domnului
învățător tot mai cunoscători, mai luminați la minte, iar clipa despărțirii la
sfârșit de an, inevitabilă!
Țin minte și bine țin, că de
Sfintele Paști, într-un an, Domnul învățător a organizat, ad-hoc, un concurs de
ciocnit ouă roșii și ne-a recitat poezia „La Paști” de George Topârceanu. Am
câștigat toți, căci atmosfera a fost încântătoare, profund creștinească, motiv
pentru care Domnul nostru a dat tonul la „Hristos a Înviat!”, glasurile noastre
cristaline răsunând până departe.
Când ne punea pe cap coronițele
la sfârșit de an școlar, la cei mai merituoși, ne felicita și îmbrățișa și ne ura
vacanță plăcută, în aplauzele sălii pline a căminului cultural. Nu uita să ne
spună să fim harnici, cuminți, ascultători, să ne cinstim părinții și pe cei din
jur, îndemnându-ne să purtăm în suflet credința strămoșească.
În sufletul meu, chipul
Luminătorului de la catedră a rămas mereu o făclie vie ce avea să-mi lumineze
ca un astru strălucitor întreaga mea viață.
„Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri,
Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nțelese, pline de-nțelesuri -
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,
O, ceas al tainei, asfințit de sară.
Să smulg un sunet din trecutul vieții,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;
Pierdut e totu-n zarea tinereții
Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec!
(Mihai Eminescu – Trecut-au anii).
VLĂȘAN RALUCA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu