Cu o participare la nivel național de circa 50% (în București sub 40%, în Sighetu Marmației așijderea), pe 9 iunie au avut loc „comasatele” (alegerile locale+europarlamentarele), o neconcludentă prefață la prezidențialele din septembrie (firește, dacă data nu va fi schimbată de „rotativii” pesedisto-liberali) și îndeosebi la generalele din decembrie, care vor arăta cine se va afla în următorii patru ani la butoanele puterii legislative și executive, indirect și la cele judecătorești, în statul nostru aparent și eșuat.
Da, căci
cele peste trei decenii de postdecembrism antinațional au impus următoarea
axiomă „democratică” (a se citi „după chipul și asemănarea cu demonocrația
noastră originală”): Câștigătorul alegerilor locale devine marele favorit la
adjudecarea celor centrale (parlamentare, prezidențiale), în virtutea cutumei
că toți aleșii locali (președinți de consilii județene, primari, consilieri de
toate rangurile) se transformă câteva luni în principalii activiști electorali
ai partidului sau formațiunii politice care a făcut (ne)oameni din ei, prin
includerea lor în rândul fripturiștilor cu aere de importanți aflători în
treabă!
Ei bine,
tocmai ăsta-i motivul pentru care formațiunile cu mulți aleși la nivel de județ
și de localități minuscule (municipii discutabile, orașe și comune zdravăn
depopulate), anume cele două partide care s-au aliat din interes conjunctural
și – de câțiva ani – formează o hazoasă și contraproductivă „rotativă”
stângisto-dreptistă, tocmai ca să poată încălca mai lesne Legea 351/2001
(Planul de amenajare a teritoriului), căci astfel ea (coaliția) poate să meargă
netulburată mai departe cu vechea și păgubitoarea fărâmițare administrativ-teritorială
(41 de județe, plus Capitala), cu municipii, orașe și comune care de ani și ani
nu îndeplinesc baremul populațional (municipii sub 20.000 locuitori, orașe sub
5.000 , comune sub 1.000), deși se știe foarte bine că o corectă regionalizare
a României în opt sau zece zone, ar contribui la dinamizarea activității
naționale prin reducerea bugetofagilor și ar frâna actualele proceduri de
repartizare a resurselor pe criterii eminamente politice, respectiv că foarte
multe dintre comunele depopulate ar trebui în mare grabă comasate (de pildă, pe
valea maramureșeană a Izei ar fi suficiente trei primării, pe valea Marei doar
două) și că – după aplicarea rezultatului plebiscitului din 2009 – s-ar obține
importante economii, atât prin reducerea numărului parlamentarilor la 300 și
proporționala reducere a numărului consilierilor la eșaloanele inferioare
(regiuni, sectoare, județe, municipii, orașe, comune), cât și prin desființarea
funcției de viceprimar la nivelul localităților mici, reședințele de județ
trebuind să se mulțumească doar cu unul.
În ceea
ce privește stufoasa și greoaia structură organizatorică a Capitalei (șase
sectoare, fiecare sector cu primarul, viceprimarii și consilierii săi, plus
nocivii „generali” – primar, viceprimari, consilieri), aceasta ar putea fi ușor
simplificată și la țanc eficientizată în felul următor: un singur primar
(oricum guvernul își va „unge” prefectul lui) și un singur consiliu (cum
spuneam, ajustat potrivit referendumului), din rândul membrilor acestuia fiind
pe urmă aleși șapte viceprimari – unul în proximitatea și la dispoziția
imediată a primarului, ceilalți (fiecare cu un mic grup de
colaboratori/funcționari pentru munca de teren și problemele urgente ale
bucureștenilor din zonă) vor reprezenta autoritatea publică în cele șase
sectoare.
Sigur că
unii pot invoca multiplele chestiuni cetățenești (audiențe, adeverințe, plăți),
precum și distanțele în timp și spațiu întru prompta rezolvare a acestora, ca
și cum actuala hiperstructură le-ar fi soluționat la iuțeală pe toate. Iar eu,
pe de altă parte, le spun ăstora că trăim în mult trâmbițata eră digitală (mă rog, noi încă suntem în
jegoasa iepocă a promisiunilor
deșănțate, inclusiv a inexistentului vot electronic), în care, sub presiunea
Uniunii Europene, se va trece treptat-treptat de la birocrația dosarelor fizice
la cea a dosarelor informatice, numărul băgătorilor de seamă din instituțiile
statului, inclusiv al timpilor de așteptare pentru cetățeni, fiind în directă
și inseparabilă legătură cu mulțimea calculatoarelor (fiecare angajat cu
„scula” sa) și cu prețul acestora.
Dar iată
o concludentă dovadă din teritoriu, care ar trebui să curme eventualele cârteli
ale bucureștenilor vizavi de nesemnificativa mărire a distanțelor până la unica
lor primărie. Deși distanța de la Borșa până la Baia Mare, reședința județului
Maramureș, este de aproximativ 150 km, ea trebuie parcursă (se subînțelege,
asta înseamnă cheltuială, oboseală și cel puțin o zi pierdută) nu numai de
borșenii ce au trebuință de-o audiență sau de-o adeverință mai cu moț, ci și de
infirmii (ciungi, ologi, orbi) care an de an, de parcă ar fi vreo șansă să se
înzdrăvenească, trebuie să se prezinte în fața unei ticăloase comisii medicale,
pentru a confirma pe viu evidența și a se menține încă vreo câteva luni în
meschinul sistem de plăți al statului nostru mafiot...
De
aceea, pe mine nu mă miră că încă nu s-a terminat renumărarea voturilor în
majoritatea județelor sau că politruci extrem de dubioși, precum necușera
Clotilde Armand (cea care, în urmă cu patru ani, a devenit nedestoinica
primăriță a Sectorului 1 printr-o megafraudă), strigă ca din gură de șarpe că
ei sunt cinstea întruchipată și că au fost furați de alții, asta însemnând
anularea respectivelor alegeri și organizarea altora, unde – adaug eu –
perdanții de-acuma se vor strădui să-și învingă adversarii printr-o furăciune
mult mai temeinică. Și tot așa la nesfârșit.
Păi,
nestimată doamnă useristo-demonocratică, nu numai la noi s-a furat și continuă
să se fure cu legea în mână, precum bine spunea (într-adevăr, gura păcătosului
adevăr grăiește) cu ceva timp în urmă mitomanul premier Victor Ponta despre neprietenii
lui într-ale politicianismului: „Ăștia nici să fure nu știu”...
Au jefuit
și – pe căi ocolitoare (prin împrumuturi și companii) – continuă să jefuiască
toate așa-zisele democrații occidentale (Anglia, Statele Unite, Franța,
Germania, Austria, Olanda, Spania), e drept, mai puțin din interior (că, de,
cică respectă drepturile concetățenilor, dar de fapt îi descurajează asprimea legilor) și cu mult
mai mult din exterior, căci toate au avut cândva (unele mai au) întinse imperii
coloniale, de unde storceau caimacul pentru țările lor lacome și arogante. Nu
mai vorbesc de javrele orientale (turci, muscali), care ocupau principatele,
impuneau tribut sau uriașe despăgubiri de război și jefuiau nestingheriți pe
rupte...
Pe baza
calculelor făcute de profesorul prahovean Eugen Stănescu, cel care a raportat
toate monezile la aur, în articolul Năucitorul
progres al jefuirii României din 8 octombrie 2017 afirm următoarele: „După
redresarea economică din perioada ceaușistă, în cei aproape 28 de ani de
postdecembrism, numai prin transnaționale s-a furat de 3,3 ori mai mult decât
în 530 de ani, adică 46.000 tone aur, ceea ce reprezintă echivalentul a circa
2.000 de miliarde euro!”
Bineînțeles,
totul a fost făcut în mod „democratic”, adică printr-o strânsă și antinațională
colaborare între tâlharii interni (nu spunea Băsescu-Petrov că legile sunt
făcute de hoți pentru hoți?!) și marii tîlhari externi...
Cât
privește fetidele europarlamentare, la pachet cu localele, „cațavencul” Doru
Bușcu astfel ni le prezintă în inspiratul articol Invizibilii bogați de bucătărie: „Cine sunt acești preafericiți
sinecuriști? Aproape nimeni nu știe, fiindcă aproape nimeni nu i-a văzut și nu
i-a auzit. Aproape nimeni nu a văzut campania pentru europarlamentare, deși
duminică lumea merge să-i voteze. Eligibilii au mers pe burtă, au stat în
umbră, s-au ghemuit în cotloanele neatenției generale. S-au strecurat ca niște
gândaci pe sub mobilă, așteptând în întuneric să treacă luna de campanie și să
se vadă proiectați în paradis. Fără să răspundă la o întrebare, fără să dea
cumva socoteală, fără să explice cât de cât ce caută ei pe lista raiului
terestru”.
Păi e
cât se poate de clar că toți ăștia, indiferent de culoarea politică, nu caută
decât imensele avantaje financiare și materiale ce curg/decurg din această
formidabilă sinecură: 7500 euro leafa lunară netă, 4800 pentru cheltuieli ce nu
trebuie justificate, 7000 indemnizația totală de prezență, toate deplasările
acoperite, 338 euro pentru fiecare zi petrecută la Bruxelles, 27000 euro lunar
pentru angajarea unor asistenți/asistente, cheltuieli la care – după terminarea
mandatului – se mai adaugă, doi ani la rând, 39000 euro, iar după vârsta de 63
de ani, încasează o pensie de aproximativ 25000 euro, bani lipiți la
pensia/pensiile românești.
În plus,
nu trebuie uitate serviciile medicale („de la transplant de cord și până la
ochelari de vedere”), care în totalitate sunt suportate de stat pentru
europarlamentari și familiile lor, chiar dacă unii dintre acești detestabili
ipochimeni votează și acționează împotriva intereselor naționale, deci sunt
trădători sadea.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu