Autoportret picurat cu autoironie...
"Ia, am fost și eu, in lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulesti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte pâna la treizeci și nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac așa ca in anul acesta, ca in anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost!" (Ion Creanga - "Amintiri din copilarie").
Bădie Mihai,
"Ce-i cu Bucureștiul, de ai uitat cu totul Ieșul nostru cel oropsit? O fi musai viață burlăcească pe acolo, dar nu se cade să ne uiți prea de tot. Veronica a fost azi pe la mine si mi-a spus că și cu dânsa faci ca și cu mine. De ce? Ce rău ți-am făcut noi?! De Crăciun te asteptăm să vii. Tinca a pregătit de toate si mai ales „sarmalele“, care ție îți plăceau foarte mult. Eu am început, de, ca prostul, să scriu, dragă Doamne, o comedie. Când voi isprăvi-o, nu știu. Atâta știu, că subiectul e copiat, așa cum prea bine știi că pot copia, e luat din viața de măhăla, unde stau de când am părăsit Humuleștii. M-am întâlnit cu fratele Conta. La Ieși ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin.
Te sărut pe frunte,
Ion Creangă"
Prietenia dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă a fost una sinceră și memorabilă. Moartea neașteptată a lui Eminescu a fost atât de sfâșietoare pentru Creangă încât scriitorul a murit la scurtă vreme, în urma unui atac de apoplexie, în faţa chioşcului fratelui său, cu o carte a lui Eminescu în mână. Eminescu nu era un om înalt. Avea 1.70 m, însă fără discuție, a fost un român de o înaltă demnitate artistică și patriotică. Creangă avea aproape doi metri. Când se plimbau amandoi prin fermecătorul Iaşi, lumea era atrasă şi de acest contrast al înălţimii lor. Pentru români, ei au fost şi rămân doi oameni imenşi, fără de care nu se poate concepe sufletul acestei ţări.
Academicianul Nichifor Crainic despre prietenia literaturii românești dintre Ion Creangă și Mihai Eminescu
„Pe dealurile ondulate ale laşului, umblau rasna odinioară, în ceasuirile lor de repaos, doi prieteni. Unul roşcovan şi rotofeiu, bărbos dar răspopit, argint viu la minte şi vorbăreţ ca un copil, iar vorba lui plină de drăcovenii pipărate şi de înţelepciuni glumeţe; celălalt — obraz palid, frunte boltită ca lumina unui crâmpei de cer printre nourii de păcură ai pletelor — mai mult tăcea, asculta pe flecar şi, ascultându-l, părea un zimbru ce sorbea din izvor. Arar, când deschidea el gura, vorbăreţul se oprea. Şi'n mintea lui vorbele rare ale palidului prieten deschideau cercuri de lumină: cât roata zărilor, cât roata Daciei, cât roata pământului, cât roata cerului cu stele. Erau vorbe culese de prin cele străinătăţi pe care cel simplu, uimit, nici nu le bănuia, căzute apoi în adânc de suflet, coapte acolo ca într'un cuptor, îndelung, mărite şi rotunde ca pâinile dospite... Câteodată se opreau la vreo cârciumă de margine, ascultau lăutari bătrâni, beau vin şi se ospătau cu pui fripţi şi mămăligă caldă. Roşcovanul, înflorit de mulţumirea vieţii, scotea apoi o poveste, nou meşteşugită, şi i-o cetea „lui Mihai". Iar Mihai îi spunea în urmă trăgănat, Doina: Tot Românul plânsu-imi-s'a... Ion Creangă cel năzdrăvan plângea ca un copil. Tot aşa precum râdea. Eminescu îşi regăsea în el pe vechiul lui prieten, sufletul popular, folklorul, haosul spuzit de stele, din care a desprins cea mai frumoasă poezie românească: Luceafărul. Prietenia lor e prietenia literaturii româneşti cu poporul românesc. Tot ce a zămislit mai de seamă această literatură, delà Luceafărul şi Nunta Zamfirii până Ia Niculăiţă Minciună şi Dumbrava minunată s'a fă cut în colaborare cu sufletul popular. Apele lui adânci s'au ridicat din ea ca'n vârtejul unui sorb".
Eternă să le fie amintirea Titanilor literaturii române ,Mihai Eminescu, Domnul cel de nemurirea noastră " și Bădia Creangă din Humuleşti!
Janeta Hulea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu