LUCEAFĂRUL VIEȚII

 

Poezie transmisă de OLIMPIA MUREȘAN

Această poezie a fost transmisă pe cale mediumică între anii 1941-1950 de spiritul lui Eminescu sub forma unui dialog între OM și Ghidul său din planurile invizibile. Mircea Munteanu din Brașov a scris-o și a transmis-o mai departe. Iată poezia care are 153 de strofe:

LUCEAFĂRUL VIEȚII

„În 15 ianuarie, un an, cândva,

În Univers a apărut o stea.

Dar nu era o stea ca toate cele,

Eminescu, Luceafărul țării mele!

În raza zilelor de mâini

Vedem o viață nouă

Scăldată-n sute de lumini

Necunoscute nouă.

Privind luminile cerești,

În nopțile senine,

Zburăm din grijile lumești,

În sferele divine.

Și admirăm tăcerea lor,

 Adâncă, trecătoare,

Ce-nalță tot ce-i muritor,

Spre lumi nemuritoare.

Dar ce putem cuprinde noi,

Din tot ce n-are margini,

Când mintea noastră de noroi,

E-o carte fără pagini?

Ce poate să-nțeleagă ea,

Materia greoaie,

Cănd forța din atom, din stea,

E suflet de văpaie?

Dar toate nu-s închipuiri,

Iluzii dulci, deșarte,

Ce ne hrănesc cu amăgiri,

Purtându-ne spre moarte?

Nu credem față de ceilalți,

Mai mari în trup, cuvinte...

Nu vedem că înșelați

Suntem de-a noastră minte.

Spiritul:

-Sărmane om. Ce crezi că ești,

Sau reprezinți aice?

Ai încercat să te privești

În eul tău novice?

Nu  mlaștinile ce te-au prins

Sunt locurile tale,

Deși în ele te-ai deprins,

Ca orice animale.

Și animal de-ai fi, la fel

N-ar fi prea mare gândul.

Dar vezi, tu ești mai rău ca el,

Căci prea iubești pământul.

Prea ești robit de griji, nevoi

Și toate cele false,

 Ținându-ți trupul în gunoi

Și sufletul în fașe.

Apoi, tu singur ești surprins

Că soarta ți-e amară.

Te zbați și apoi te dai învins

Sătul de-a ei povară.

Dar să te-ntrebi vreodată, tu,

De cauza pieirii,

Nici gând. Ba chiar pretinzi că nu

Există Tatăl Firii!

OMUL:

-Nu-i nimeni mai presus ca EU,

În lumea asta mare.

Nu-i soartă și nici Dumnezeu,

Ci, totu-i întâmplare.

Minciuna-i cine m-a făcut,

Rușinea mi-a dat corpul

Și mi-am făcut din prima scut

Și din secunda scopul.

Nu cred decât ce simt și văd

Cu simțurile mele;

Încolo-i moarte și prăpăd,

Pustii, numite stele.

Ce-mi pasă mie ce-oi mai fi

Când voi intra-n țărână?

Căci tot ce mă-nconjoară aci,

Spre dulci plăceri mă mână.

Ce mă pricep eu din ce e,

Divinitate, Spirit?

Când trupu-mi are tot ce vrea,

La ce bun să-l mai irit?

Și ce folos să-l umilesc

Cu rugăciuni, iluzii,

Cu care adesea se hrănesc

Schilozii, orbii, surzii?

Eu, slava cerului-s întreg.

Nu-mi pasă ce fac alții.

Eu știu din viață ce s-aleg

Și fără inspirații.

Prezentatorul:

-Cam astfel îți cuvântă el,

Mințindu-se pe sine,

Sărmanul om fără de țel,

Pierdut printre ruine.

Dar toate au și un sfârșit

Cu rostul lor integru

Ce vine adesea-negândit,

Cu tot cortegiu-i negru.

Din omul nostru așa semeț,

N-a mai rămas nimica.

Din contră, nu-i nici îndrăzneț,

Să-și stăpânească frica.

Căderea-i bruscă-l zdruncină

În simțuri așa tare,

Că-ntăia dată se-ntreabă:

„Sunt viu, mai sunt eu oare”?

Spiritul:

Exiști, epavă, biet nebun,

Ai fost tu viu vreodată?

Mai mult e de prisos să-ți spun,

Vestiri ce nu te-mbată.

Prezentatorul:

El stete-o clipă încremenit...

Parc-auzi o voce.

Dar capul îi păru trăznit

De bulgări grei de roce.

OMUL:

Eu sufăr? Deci exist? Eu sunt?

Cui să-ndrug rugămintea

Iertare cer! Lovește crunt,

Dar nu-mi lua și mintea!

Mai lasă-mă. Vreau să repar

Greșelile făcute.

Acuma simt cerescul har

Ce poate să m-ajute.

Iertat ești, dar păcatu-l tragi,

Căci altfel uiți prea iute.

Promisiuni grăbite, vagi,

Nu-i nimeni să le-asculte.

Ucide-mă, doresc să mor!

Trăsnește-mă acuma!

Îți cer un foc ucigător!

Îndură-te, sunt huma!

Nu pot să mai suport, n-auzi?

Calvarul ăsta groaznic,

Termină-l, ce mă tot acuzi

Că-s mândru și obraznic.

Sau poate... într-adevăr nu ești...

Vai, mintea mi se pierde.

M-afund în goluri pământești

Și nimeni nu mă vede.

Spititul:

Hei, omule, nu ești deprins

A suferi-n tăcere

Și-n loc să scapi, încă te-ai prins

Pe-un nou drum de durere.

Dar, Domnul viața nu ți-o ia

Când ți-e mai tulburată,

Ci-ți cere să revii în ea

Cu mintea luminată.

Tu nu ești, ai uitat, așa-i?

Materia-i de vină.

În ea te prinzi cu tot ce ai,

Din opera Divină.

Dar iată, ascultă tot ce-ți spun

Și crede adânc în ele.

Îți voi vorbi de tot ce-i bun,

De infinit, de stele...

De viața ta de pe pământ,

De dor și de iubire,

De-al sufletului tău avânt,

De-a omului zidire.

Când totu-ngrămădit era

În sine, unitate,

Când pacea veșnică domnea

În tainica cetate.

Cănd timp și spațiu nu putea

Să-nchege zi și noapte,

Când frig și cald nu se simțea

Nici naștere , nici moarte”. (primele 39 strofe)